Prin viața de femeie, de mână cu Frida

 Prin viața de femeie, de mână cu Frida 

Am fost cu fiica mea cea mica la Cărturești, în centrul Timișoarei, ca să își cumpere o carte Manga. Suntem prieteni buni cu cărțile, noi cei din familie, și Cărturești este un loc drag, unde ne "rătăcim" de fiecare dată cu plăcere, printre rafturile cu cărți și cu tot soiul de obiecte fascinante, un fel de Țară a Minunilor. 

Vorbeam la telefon, așa că am rămas afară, în fața magazinului, ca să nu deranjez pe iubitorii de cărți. Așa că vorbind, m-am plimbat de-a lungul magazinului și, în momentul în care am încheiat conversația, am observat ce frumusețe se afla în fața mea. Întreaga vitrină era un omagiu adus Fridei Khalo. O beție de culori, tablouri cu Frida, o odă adusă femeii în general. Pentru mine, Frida, a depășit de mult granițele "artistului turmentat"de boală și neputințe fizice, de iubiri pierdute și regăsite, de speranța de a fi mamă sfâșiată, de neîmpliniri și neiubiri. Și, mai presus de toate, mi-a plăcut mottoul scris mare pe vitrină: 

FREE YOUR TRUE SELF!

Ce magic și împuternicitor! Acesta este mesajul pe care, inconștient, îl asociez de fiecare dată cu Frida. Libertatea de a fi eu, așa cum sunt și așa cum nu sunt. Și cu acest gând minunat încolțit în sufletul meu, am mers acasă și am simțit nevoia să pictez. Să aduc și eu un omagiu acestei minunate femei, Frida Khalo, care, după mai bine de jumătate de secol de la dispariția ei din lumea fizică, continuă să ne amprenteze cu energia ei luminoasă și rămâne o sursă inepuizabilă de inspirație.

 The Wounded Deer (1946)

Sunt multe tablouri ale Fridei care îmi vorbesc despre emoțiile ei, dar în acest moment, cel mai clar s-a făcut auzită vocea tabloului în care ea se pictează ca o căprioară cu chip uman. Pentru că destul de des fugim, noi toți, femei și bărbați, de noi, de realitate, de intimitate sau de vulnerabilitate. Acest tablou se numește "Cerbul rănit" și se pare că ar fi fost realizat după ce ea a suferit o nouă operație la coloană.  Trupul căprioarei este rănit de săgeți, iar ea pare pierdută în mijlocul pădurii. Se pare că Frida ar fi scrijelit în colțul stâng al tabloului cuvântul "karma".

Interesant este că pe când lucram la tablou, am primit o notificare pe telefon și m-am uitat să văd despre ce este vorba. Așteptam niște vești și nu am realizat inițial că este vorba despre o notificare pe Facebook. Și am văzut că o prietenă dragă de la C.arte cu însemnătate postaze o acuarelă nouă, iar această acuarela, "întâmplător", prezenta un cerb superb, cu coarne de aur. Așadar, am redat ideea cerbului și a fugii prin aceste coarne superbe, pe care le-am atașat capului Fridei. Nu mi-am dorit o Frida fragilă și suferindă, ci o Frida puternică și falnică, majestuoasă, o imagine care să inspire putere și determinare, chiar și în acele momente de maximă vulnerabilitate. Am fost învățate de mici că nu este bine să fim vulnerabile, că slăbiciunea înseamnă eșec, iar eșecul înseamnă că nu valorăm nimic. Și de aceea fugim de orice poate reprezenta pentru noi ideea de slăbiciune, de a fi vulnerabile. Pentru chipul Fridei, m-am inspirat din alt tablou "Autoportret", care vine cu următoarele cuvinte: "Cred că ceea ce iubesc eu cel mai mult pe lume este viața." Și asta afirmă o femeie care a suferit la 18 ani un accident cumplit ce i-a adus neputința fizică, izolare și suferință. 

Am pictat chipul Fridei și am lăsat tabloul să se usuce, apoi, în zilele ce au urmat, am avut senzația că lipsește ceva, că acesta nu este tot tabloul, că mai sunt multe de spus despre femeie, despre ceea ce înseamnă ea, despre bucuria de a fi suflet în trup de femeie. Dar nu am știu ce să fac și am lăsat inspirația să curgă către mine. Am avut de lucru, timpul a trecut, iar tabloul continua să îmi spună: "Povestea aceasta este departe de a se fi încheiat...". Uneori devine frustrant acest dialog, pentru că simt că nu știu ce să fac, mă simt cumva nepregătită... Da, sunt ecouri din trecut, din copilarie, mici neputințe care ies la suprafață prin actul vindecător de a picta. Pentru că procesul terapeutic nu constă doar în a selecta anumite culori și a pune pensula pe pânză, ci și în blocajul, neputința de a crea, nevoia de a te lăsa dusă, de a te încredința unor forțe, energii dincolo de înțelegerea ta, de a-ți da voie să nu ști ce urmează, de a renunța la control, de a te dărui Universului sau oricum vrei să numești acea Forță Creatoare Supremă. 

Terapeutic este să observi ceea ce te inspiră, ceea ce îți atrage privirea, de unde vine sursa ta de inspirație și care este rolul Artistului? Tot acest proces mă fascinează și mi se pare îmbucurător să observ ce ușor trec dincolo de linia care demarchează starea de "pictez din plăcere" de ceea de "trebuie să termin acest tablou". Să mă obeserv cu luciditate, să îmi pun întrebarea "Și ce se întâmplă dacă nu termin azi acest tablou? Sau dacă nu îl termin în curând?", ca să descopăr ce convingeri limitative sunt factorul declanșator care mă duce în compulsie, care transformă "plăcerea" în "datorie". 

 

Mă bucur tare de acest dar pe care l-am primit, acela de a îmi da voie să pictez doar de dragul de a picta, pentru bucuria mea, fără vreun alt scop anume. Și o și mai mare bucurie am trăit, când mi-am dat voie să duc la înrămat primele tablouri din colecția mea personală. Și această alegere în sine a fost terapeutică, într-un mod total neașteptat, în care mi-a pus în față un alt soi de convingeri limitative, reminiscențe din perioada când voiam să merg la liceul de muzică. Partenerul meu de viață, după ce am realizat primul tablou, mi-a zis: "Și acum îl pui în ramă, așa e?". Mi s-a părut absurd să îl pun în ramă, adica ideea de ramă era pentru mine ceva învechit și, cu siguranță că ceva din subconștientul meu a zis "Mai dai banii și pe aia!". Așa că nici nu am luat în calcul o astfel de ipoteză. Și am tot pictat, am ajuns la frumoasa cifra de 33 de tablouri și, într-o seară, pe când eram singură acasă și mă uitam cu drag la tablourile de pe perete, mi-a venit, așa, un gând: "Ce ar fi dacă aș pune tablourile astea în ramă?!!"Dar întrebarea a venit mai degrabă ca o certitudine, decât ca un semn de întrebare. Am luat telefonul și am început să caut "înrămăm tablouri Timișoara" și așa am dat de Gall Print, o firmă care îmi era deja cunoscută și, mai fain încă, știam exact locația ei. Așa că a doua zi, dis-de-dimineață m-am prezentat acolo cu două tablouri. La unul dintre ele, inspirat de Sărutul lui Klimt, am ales o ramă prețioasă, ca săa se potrivească cu auriul tabloului. Când l-am văzut, aproape că mi-au dat lacrimile. Simțeam o rcunoștință caldă și profundă pentru că mi-a fost îngăduit să trăiesc o astfel de bucurie. Și am râs de fața pe care am făcut-o când am aflat că o astfel de ramă pentru un tablou cu dimensiunea de 24x18 cm costă 155 lei! Mi-am dat seama că munca mea merită pentru că și eu merit!

"Îngerul iubirii" (2021), tablou realizat de mine, din colecția personală

Văzând ce poveste frumoasă îmi spun aceste tablouri, am permis atunci tabloului Fridei să mai stea, să își dea și să îmi dea timp să înțeleg.  Zilele trecute, pur și simplu, am luat tabloul și l-am pus pe șevalet și am creionat o inimă, în stilul Fridei, un portativ-clape de pian, niște note muzicale, o eșarfă și am reținut următorul mesaj: "Eu sunt cea ce sunt". Când am desenat inițial panglica, lângă portativ, habar nu am avut ce semnifică și de ce am simțit inspirația să o desenez. Am dat un prim strat de galben, apoi mi-a trecut prin cap ideea de "auriu", dar aici s-au oprit informațiile. Azi de dimineață, la micul dejun, am înțeles că acesta este spațiul pentru a scrie cuvintele care pentru mine au deschis larg porțile Universului: "Eu sunt ceea ce sunt și nu sunt ceea ce nu sunt." Din motive de spațiu, am scris doar prima parte.  

Împărtășesc cu voi toate aceste experiențe ca să vă dez-amăgiți din iluzia că doar unii pot și voi nu sau că anumite abilități sunt rezervate unor "aleși" ai sorții. Pentru că tuturor ne este permis și ne este posibil să fim extraordinari și talentați și geniali deopotrivă. Și aceste semințe există deja în voi, poate chiar au germinat. Aveți nevoie doar de curajul de a vă da voie să experimentați și de a nu vă raporta la anumite standarde. Mai bine, "faites la sourde oreille", cum ar spune francezii, adică să deveniți surzi la toate vocile din afara voastră sau din capul vostru. Sinele vostru șoptește cu blândețe și iubire. Vocile care urlă în capul vostru nu vă aparțin.  

O altă lecție pe care am învățat-o pictând este cea a așteptărilor de la mine și de la ceilalți. Am crescut toate având așteptări. Pentru că de foarte mici suntem condiționate: "Dacă.., atunci..." și avem mereu așteptări, parcă tot mai mari, pe măsură ce trece timpul și avansăm în vârstă.  Când am pictat primul tablou, am fost așa de emoționată că am reușit să fac niște flori așa de frumoase, încât aproape că am căzut la propriu de pe scaun, când o prietenă mi-a zis că dorește să îmi cumpere tabloul. Deci am pictat pentru bucuria de a picta, iar o astfel de veste a fost o surpriză totală și o recompensă neașteptată. Apoi povestea s-a tot repetat, după fiecare tablou, cineva îmi trimitea un mesaj cum că dorește să îl cumpere. La primul  tablou pentru care am primit "doar" aprecieri, dar nicio solicitare de achiziție, am început să îmi pun întrebări: "Dar oare e reușit?", "E suficient de frumos?", "De ce nu îl vrea nimeni?" etc, "generalități sau fleacuri", cum zicea proful de geografie din liceu. Iată cum, au fost suficiente așteptările generate de repetabilitatea unei acțiuni ca să îmi anuleze ( a se citi "ca să îmi anulez") practic plăcerea de a face o activitate care mă relaxează și mă împlinește prin capacitatea ei intrinsecă. Atunci m-am "întors" frumușel către mine și m-am pus pe dialog: de ce mă tem, ce din mine trezește aceste nesiguranțe, când nu mi-au fost împlinite așteptările în copilărie, în ce constă valoarea mea, ce mă definește ca ființă și multe multe întrebari de acest fel. 

Ca să trec dincolo de prima reacție, aceea a Orgoliului, a Eu-lui inflamat și să ajung în profunzimile subconștientului, acolo unde stau ascunși monștrii despre care ni se spune că se ascund în dulap. Adevărații scheleți sunt bine merci ascunși în abisul subconștientului nostru, în acel 95%. Fiecare lucru de care ne temem, de care ne rușinăm, pentru care ne simțim vinovați, care ne irită, își are rădăcinile adânc înfipte acolo. Iar eu mă folosesc de tot ceea ce fac pentru a săpa și mai adânc, și mai adânc pentru a înțelege cine sunt cu adevărat. Astfel, profit de fiecare ocazie pe care o am pentru a mai renunța la ceea ce nu sunt, la ceea ce nu este al meu sau la ceea ce nu îmi mai servește.

Pictura este una dintre activitățile care mă definesc și care mă ajută să mă eliberez. Pictura este o bucurie și un instrument de vindecare.  

Și dupa ce am creionat inima anatomică, clapele de pian și notele muzicale, m-am oprit din nou. Și am simțit nevoia să schițez  niște zaruri mari albe. Iar în mintea mea, au rămas în așteptare cuvintele "Eu sunt ceea ce sunt și nu sunt ceea ce nu sunt." 

Frida a folosit multe simboluri în picturile ei. Dar eu, când am început acest tablou, nu mi-am propus să "cifrez" vreun mesaj sau să aduc în atenția "lumii" anumite chei, mistere. 

Henry Ford Hospital (1946)

Într-adevăr, Frida face apologia vieții ei prin simbolurile pe care le alege voluntar spre a exprima realitatea tristă a vieții ei. În acest tablou, de exemplu, regăsim o Frida goală pe un pat de spital cu diferite obiecte - un făt, un melc, o floare și altele - plutind în jurul ei și legate de ea prin frânghii roșii. Ca și în cazul autoportretelor sale anterioare, lucrarea a fost profund personală, spunând povestea celui de-al doilea avort. Este modalitatea ei de a se elibera de povara, de a se expirma și de a spune lumii povestea ei. 

În picturile mele, îmi dau voie să las lumea, Universul să vorbeasca prin mânile mele, îmi propun ca intenție să devin un instrument. Așa cum spunea și Sf. Francisc de Assisi, pictez cu dorinta de "Doamne fă-mă un instrument al păcii tale: acolo unde există ură, să pot semăna dragoste; unde există durere, să pot oferi iertare; unde există îndoială, să pun credința; unde există disperare, să aduc speranță; unde există întuneric, ajută-mă să fac lumină. Și acolo unde există tristețe, lasă-mă să aduc bucurie". 

Frida este foarte grafică și în exprimările sale, care vorbesc despre suferințele trupului și ale inimii, într-o manieră sinceră și vulnerabilă.

"Am suferit două accidente grave în viața mea … primul a fost când un tramvai a trecut peste mine și al doilea a fost Diego" (Rivera).

"Angoasa și durerea. Plăcerea și moartea nu sunt altceva decât un proces de existență."

"De când m-am îndrăgostit de tine, totul s-a transformat și este atât de plin de frumusețe … Dragostea este ca un parfum, ca un curent, ca ploaia. Știi, cerul meu, ești ca ploaia și eu, ca și pământul, te primesc și te întâmpin." (scrisoare către Josè Bartoli, 1946)

"Aș vrea să-ți ofer tot ce n-ai avut niciodată și nici atunci nu ai ști cât de minunat este să te iubești."

"Este legitim să inventăm noi verbe? Vreau să-ți dau una: te cer, ca să-mi poată extinde aripile nemăsurate, să te iubească fără granițe."

"Alege o persoană care te privește ca și cum ar fi magie."

"Revoluția este armonia formei și culorii și totul există și se mișcă sub o singură lege: viața."

"Picioare, de ce le vreau dacă am aripi de zbor?"

"Dragostea? Nu stiu. Dacă include totul, chiar și contradicții și auto-depășire, aberații și nespusul, atunci da, mergi pentru dragoste.Altfel nu."

"Pictez autoportrete pentru că sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine."

"Nu cred că malurile unui râu suferă să-l lase să plece."

"Am încercat să-mi înec durerile, dar au învățat să înoate."

"Viața insistă să-mi fie prieten și soarta inamicul meu."

"Nu sunt bolnava. Sunt rupta. Dar sunt fericita, atât timp cât pot picta."

"Închiderea suferinței înseamnă a risca să te devoreze din interior."

                                                                           Moses(1945)

Cumva, intuitiv, trăindu-și propria viață în mod extrem de conștient, Frida a devenit propriul său terapeut, propriul său maestru interior.  A descoperit că pictura este expresia însăși a existenței ei. A învățat intuitiv că este modul ei de a se elibera de suferință, de neputințe și de limitări de tot felul. Și asta îmi întărește încă o dată convingerea că ceea ce facem din iubire, din pasiune, din suflet, dacă vreți, este ceea ce ne animă în fiecare clipă, este motorul nostru interior, forța însăși a vieții. 

Frida a fost consemnată printre femeile care au schimbat cursul istoriei. La doar 18 ani, după un teribil accident, artista a avut numeroase fracturi şi răni, iar medicii nu credeau că o să îi poată salva viaţa. Frida a avut coloana spinării ruptă în trei locuri în regiunea lombară. Una din clavicule i-a fost de asemenea ruptă, împreună cu o pereche de coaste. Piciorul ei drept a avut unsprezece fracturi, fiind dislocat și zdrobit. Umărul drept i-a fost dislocat, iar pelvisul i-a fost rupt în trei locuri. Balustrada de oţel a autobusului i-a produs o rană abdominală profundă, intrând prin șoldul stâng și ieşind prin organele genitale. Acest accident a marcat într-un mod negativ viaţa artistei, fiind pusă în imposibilitatea de a aduce pe lume copii; după accident, artista s-a aflat într-o perioadă de convalescenţă timp de doi ani, însă nerecuperându-se complet pe toată durata vieţii ei.

Insist cu aceste detalii pentru că în astfel de situații, am fost programate să gândim "Săraca de ea!" și să vedem viața ca terminată, ca imposibil de continuat. De multe ori, o simplă despărțire de cineva drag, ne face să credem că viața noastră a luat sfârșit, că nu mai avem niciun rost, că viața nu mai merită trăită. Dar în pofida faptului că viața i-a dat Fridei atâtea motive să renunțe, ea a ales să surmonteze aceste provocări și să le transforme în forță creatoare. 

Îmi place să mă las inspirată de forța aceasta interioară a personajului Frida, pe care îl găsesc fascinant și împuternicitor. Privesc în jurul meu și, cumva, ființa mea în fiecare zi suportă un upgrade, astfel încât, tot mai des, ceea ce ochii mei identifică e frumusețe și ceea ce sufletul meu percepe e bucurie de viață. Sunt atentă ori de câte ori percepțiile mele sunt în disonanță cu ideea de echilibru. "Ce din mine vede viața în aceste culori"? "Ce din mine atrage critica sau când mă critic pe mine?"

Prieteni dragi, nu țin o pledoarie pentru perfecțiune, a devenit însă un scop în Sine să văd frumusețea, speranța, iubirea și armonia în tot ce este în jurul meu: oameni, locuri, obiecte. Am ajuns acolo? Încă nu, dar mă apropii cu fiecare pas. Simt că sunt tot mai aproape de Acasă. 

Iar acest tablou care a rezultat, tot pas cu pas, m-a adus și mai aproape de mine. Cu fiecare element. Așa am ajuns să scriu pe el, acest citat minunat, pe care l-am citit undeva și care mi-a atras atenția, pentru că eram în plus proces de journaling, în dialog deschis despre feminitate și sexualitate cu nimeni altul decât Sinele meu :

"Dezbracă-mi sufletul, că e mai greu, apoi trupul, dragul meu."

 Acest tablou, pe care l-am intitulat "Prin viață, de mână cu Frida", este pentru voi, dragi Fride din întreaga lume! 

                                                "Prin viață, de mână cu Frida" (2021), tablou realizat de mine, 

                                                                      din colecția personală

În final, închei cu un citat din Frida Kahlo, care se autoportretiza, de această dată, prin cuvinte, descriindu-se astfel:

„Aş dori să fac tot ceea ce poftesc în spatele măştii pe numele ei «nebunie». Aş aranja flori toată ziua, aş picta suferinţa, dragostea şi sensibilitatea, aş râde cât de mult aş vrea de prostia altora, pentru ca mai apoi aceştia să spună: «Saraca de ea, e nebună!» (Însă mai presus de toate aş râde de propria-mi prostie.) Mi-aş construi propria lume în care să locuiesc, o lume care ar fi în concordanţă cu toate celelalte lumi. Ziua, ora, minutul în care aş trăi ar fi ale mele şi ale tuturor – nebunia mea nu ar fi doar o formă de escapism din «realitate».”