EU SUNT CEEA CE SUNT
Dragi prieteni,
mă bucur să vă regăsesc după o absență atât de îndelungată de pe Blog. Sincer, în toată această perioadă nu am mai simțit nevoia să îmi expun opiniile, gândurile în acest fel. Părea că toată lumea are ceva de spus, de postat, de arătat și de promovat, încât m-am dedicat total mie și programelor de meditații care mi-au deschis uși și ferestre către lumea mea interioară. Dar nici despre asta nu o să vă vorbesc astazi.
Îmi doresc mai degrabă să mă concentrez pe călătoria devenirii și chiar este vorba despre drum, ci nu destre destinație, pentru că nu o cunosc. Nu am idee unde am nevoie să ajung sau cum voi face asta, ci doar că drumul îmi aduce bucurie în suflet.
Mulți dintre voi mă vedeți ca pe un bucătar iscusit și mă asociați cu ideea de "tipa aia care gătește fain". Alții, care ați lucrat cu mine ca și terapeut, poate mă vedeți ca omul care a fost lângă voi, care v-a ghidat sau v-a ajutat. Cei care au fost în programele mele de nutriție poate vă gândiți că sunt omul care v-a ajutat să înțelegeți cum să faceți alegerile potrivite pentru voi sau v-a învățat că este vorba despre mai mult decât despre mâncare. Mai sunt și colegii de la serviciul meu "de zi", ca să spun așa, care nu mai înțeleg nimic din ceea ce fac eu în privat: "E nutriționist, e terapeut, face hipnoză, ce naiba e cu asta?!!!" Mai sunt părinții mei care, deși nu înțeleg exact ceea ce fac, se bucură enom pentru mine și sunt mândri că fac ceea ce fac, "cu orice s-ar mânca aia". Mai am un om drag în viața mea, care mă privește ca pe soare și mă provoacă la cele mai intense și profunde dialoguri și e sigur că am mereu un răspuns (chiar dacă nu e așa). Mai e mătușa mea, care simt că încă nu știe cum să se raporteze la ceea ce fac, ceva îi scapă, iar ea nu este omul căreia să îi scape ceva. Mai sunt prietenele mele, care încearcă să asimileze încet-încet tot ceea ce le povestesc din experiențele mele.
Și mai sunt fetele mele, care cred că sunt magică. 😉
Dar cine sunt eu în realitate? Iată un răspuns pe care l-am auzit la Connie Larkin și pe care l-am asimilat imediat, nu pentru că sună bine, dar pentru că îmi conferă o libertate totală de a alege:
"EU SUNT CEEA CE SUNT ȘI NU SUNT CEEA CE NU SUNT."
Vedeți voi, prieteni, odată ce ne identificăm cu acestă fraza, se produce în noi o descătușare de toată presiunea din afara noastră. De toate normele, regulile și etichetele, de toate așteptările noastre sau ale celorlalți, de vină, de rușine, de resentimente. Și odată cu asta, vine curiozitatea de a descoperi cine suntem cu adevărat și libertatea de a fi. Nu A FI cumva sau ceva, pur si simplu de A FI. Acum îmi sună în urechi citatul "Să fii om e lucru mare". Programe, programe și etichete. Să fii e lucru mare, pentru că nu știm cine suntem. Cine suntem noi dincolo de ceea ce am fost învățați să fim? De ceea ce am fost învățați să avem? De ceea ce am fost învățați să ne dorim? De ceea ce am fost învățați să alegem sau să iubim? Când toate aceste valuri pică, cine rămâne acolo? Una dintre apropiatele mele îmi spunea, în timpul unui astfel de exercițiu de imagerie, că, după ce pică aceste văluri, se simte goală și rușinată.
Există un anumit grad de disconfort în această călătorie spre Sine, care este una solitară și anevoioasă uneori. E posibil că anumite fațete ale tale să nu încânte mintea conștientă, Ego-ul cizelat de toți anii vieții tale. Pentru că Ego are întotdeauna așteptări și standarde de calitate. Dar ai cumva impresia că Dumnezeu a greșit în lucrarea sa numită Tu? Crezi că i-a tremurat cumva mâna sau a uitat să îți ofere un anume atribut sau că a folosit piese second-hand? Cine ți-a spus că nu meriți sau că nu ești suficient de bun/bună sau că viața e grea și mai știu eu ce alte povețe și ți-a retezat aripile?
Nu, nu te direcționez pe drumul spinos al aruncării vinei asupra părinților. Ai impresia cumva că dacă știau mai bine de atât, nu te învățau mai bine? Că dacă îți puteau oferi mai mult de atât, nu ar fi făcut-o? Că dacă ar fi putut să nu te abandoneze, nu ar fi făcut-o?
Gândiți-vă la copilul care au fost cândva părintele tău, un băiețel sau o fetiță de 3-4 anișori, care poate nu a fost strâns în brațe, care nu a avut vreodată lacrimile șterse, care nu a primit niciodată o încurajare. Și mergeți și mai în urmă. La copiii care au fost bunicii vostri și străbunicii voștri și care mereu, când au ajuns la maturitate, au avut un singur țel: ca fii lor, fiicele lor să aibă o viața mai bună, mai ușoară, fără să realizeze că cine vorbea era copilul rănit din ei.
Nu ai nevoie să crezi nimic din ceea ce îți scriu aici. E suficient să filtrezi lucrurile prin forul tău interior. Dacă ai rude în viață, află puțin despre copilăria părinților tăi, despre copilăria bunicilor tăi. Și vei realiza că sunt generații de copii răniți în corpuri de adulți, care au încerct să facă mai bine decât înaintașii lor, să ofere mai mult, să fie mai prezenți. Și te întreb, prieten drag, cum poți să îți potolești setea dintr-un puț secat?
Vedeți voi, această perspectivă m-a făcut să realizez că povestea mea, cea pe care o lăsam să mă trăiască, am realizat că este cu adevărat doar perspectiva unui bunici iubitoare, care cândva a fost un copil cu multă nevoie de iubire și acceptare. Și a văzut viețile copiilor ei și ale nepoților ei prin ochii acelui copil și a spus aceste povești mai departe. Iar noi le-am preluat cuminți, de parcă ar fi fost profețiile Sfinxului. Nu ne-am îndoit nicio clipă și ne-am lăsat atrase, cu acordul nostru, în scenariul rolului de victimă.
Și pentru că nu am știut mai bine de atât, pentru că vorbeam la început de ceea ce fac (nu ceea ce sunt, deși majoritatea confundă cele două noțiuni), am încercat ani de-a rândul să urmez modele sau să fac ceea ce așteptau de a mine părinții, prietenii, profesorii, îndrumătorii, șefii etc. M-am mințit că sunt o deschizătoare de drumuri, pentru că făceam lucrurile altfel sau cu mai multă îndrăzneală, dar eram tot în pătratul meu, atât că el avea laturile elastice și mi se părea că mă mișc liber. Dar eram, de fapt, ca între niște corzi ale unui ring de box și mă luptam cu mine.
În utima vreme am descoperit că îmi place să fac lucrurile în felul meu, în ritmul meu, cum simt eu, fără să mă mai îndoiesc, fără să mai aștept validări și aprobări. Nu am idee dacă este bine sau rău. Este felul meu de a mă manifesta. Și am descoperit că mă pot exprima cu ușurință prin imagine, prin modul în care îmi pregătesc farfuriile, în care mă las inspirată de o rețetă nouă, de foodphotography. Am redescoperit câtă bucurie îmi aduce să desenez sau să dansez.
Experimentez, învăț, îndrăznesc. Pentru bucuria mea. Și dacă primesc un like sau o mie. Și dacă îmi scrieți, și dacă nu.
Creez programe de meditații pentru că îmi face bine și mie să le fac împreună cu voi. Chiar daca vă înscrieți douazeci sau doar doi. Bucuria este aceeași.
🌹❤️🙏🦋🌈
RăspundețiȘtergere