Oda lui Modemoiselle Pogany din noi
De câte ori aud numele lui Brîncuşi îmi aduc aminte de o lecție de la ora de franceză din liceu, de unde mi-a rămas citatul "Rien ne pousse à l'ombre de grands arbres" Nimic nu creşte la umbra marilor copaci).
Este declarația manifest a lui Constantin Brîncuşi, din momentul în care a refuzat să lucreze în atelierul profesorului și mentorului său, sculptorul Auguste Rodin. Aceste cuvinte sunt departe de a fi dovada unui orgoliu nemăsurat sau al infatuării, ci sunt reacția conştientizării faptului că a se detaşa de maestrul său însemna să-şi dea şansa de a evolua ca artist şi ca om, fără să fie influențat de acesta ca stil şi gândire.
Pentru mine, aceste cuvinte, pe care profesorul nostru de franceză s-a asigurat că le reținem, au fost mereu un motto, un legământ tacit cu inima mea. Să merg pe drumul meu, să îmi dau şansa să fiu eu, chiar dacă uneori, poate, nu am avut curajul să fac asta. Dar de cele mai multe ori şi, în ultima vreme, tot mai des si cu mai mult curaj, am urmat acest îndemn, această convingere. Şi le învăţ acelaşi lucru pe fiicele mele şi pe toti cei care vin la mine pentru terapie. Îmi place să îmi aduc contribuția, dar cel mai mult îmi place să inspir. Să văd cum fiecare om cu care intru in contact îşi face curaj să fie el, aşa cum este şi aşa cum nu este. Mă bucur să ştiu că am deschis o fereastră către lumea lui interioară. Şi omul alege dacă o închide la loc sau o deschide larg, poate chiar dacă îşi face curajul nebun să urce pe pervaz şi să se aventureze în necunoscut. Îmi place să inspir în alții curajul de a fi vulnerabil și această vulnerabilitate a mea este ușa mea spre lume, modul meu de a comunica curajos, ori de câte ori postez o nouă lucrare. Nu sunt un pictor, dar sunt în esența mea un artist. Adică am în mine sămânța creației și a creativității, ca orice altă femeie. Diferența o poate face faptul că, la un moment dat, mi-am dat voie să fiu, iar în acel moment exact acea sămânță a germinat și din ea continuă să crească cel mai frumos copac al vieții. În fiecare zi continuă să mă surprindă acest copac, această creație a ființei mele, această devenire a mea, pe alt plan, la un alt nivel pe care, de multe ori, nici eu nu reușesc să îl percep în complexitatea lui. Dar tocmai acest lucru mă fascinează, să descopăr că sunt mai mult decât ceea ce văd, decât ceea ce simt, decat ceea ce știu, că sunt una cu tot ceea ce există și tot ceea ce există este deja în mine. Cred că este un fel de a descoperi nemurirea, de a descoperi că ești un Univers în alt Univers. Și că limitele sunt doar o definiție, un concept, pe care îl poți redescoperi mereu, la care te poți raporta mereu altfel, dacă îți dai voie să o faci. Aceasta este, de fapt, singura condiționare. Să îți dai voie să fii, așa cum ești și așa cum nu ești!
Mademoiselle Pogany este poate una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Brîncuşi. Citind recent despre ea, am aflat că există vreo 19 lucrări cu acest nume ale artistului. Pentru mine, ea reprezintă curajul creatorului de a ieşi din tipare, dar, în acelaşi timp, întruchipează misterul fascinant al universului feminin. Femeia în complexitatea ei, asemeni unui univers. Femeia cu curbele ei seducătoare, uneori greu de înțeles, dar divină în complexitatea ei. Iată cum evocă pictorița Margit Pogány (pentru că acest personaj a existat și s-a iubit nebunește cu Brîncuși) întâlnirile cu sculptorul, când acest lucra la bustul ei: “Am înțeles că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre
trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Privind spre Brâncuși, am observat
că mă urmărea pe furiș, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o
enormă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc.”
În 2013, la Casa de licitații Christie’s se vinde o schiță a Domnișoarei Pogany cu o sumă impresionantă: aproape un milion și jumătate de lire!
Pentru mine este încă o reconfirmare că frumosul se află inexorabil în ochii și în sufletul privitorului. Că ceea ce este în mine este vizibil doar aceluia care rezonează cu esența mea, căruia îi țin oglinda sau care îmi ține oglinda. Și așa am învățat să fiu, fără să mă mai raportez la ceea ce așteaptă alții să vadă la mine sau în mine. Sau la ceea ce se așteaptă să fac, să spun, să demonstrez. Și m-am eliberat de multe lanțuri, mai ales de acela cel mai dureros, al lui Trebuie. Am învățat că nu trebuie nimic în această viață. Că pot să aleg, iar când îți dai libertatea să alegi, totul devine posibil, chiar și imposibiliul devine o etichetă banală pe care o poți dezlipi ușor de pe oameni, de pe situații, de pe viata, de pe tine sau de pe acțiunile tale. De pe relații. De pe modul de a privi lumea.
Am privit și reprivit acest tablou realizat de mine. Chiar în timpul ultimei lune pline din 28 martie. Și am conștientizat că această imagine îmi evocă de asemenea luna și capacitatea de manifestare a femeii din această perioadă a lunii, mai ales dacă se suprapune și peste ciclul menstrual. Este ca și cum femeia se transformă într-o zeiță liberă să atragă și să manifeste în viața ei tot ceea ce își dorește. Liberă să lase în trecut tot ceea ce nu îi mai servește, tot ceea ce o ține înlănțuită: emoții reziduale, convingeri limitative, relații, obiecte, amintiri. Tot ceea ce îi direcționează energia spre trecut și o împiedică să fie prezentă în propria viață, să fie Acasă în ea, în viața ei.
Cu cât îl privesc mai mult, cu atât îmi evocă mai mult, mă inspiră, mă eliberează, îmi dă aripi. Acest tablou mă descompune și mă recrează. Adică las în urmă convingeri, momente de "am dreptate", adevăruri de care am ținut cu dinții și îmi dau voie să renasc. Las în urmă intenția de a renaște într-un anume fel, de a deveni ceva anume sau cumva anume. Îmi setez intenția doar de a deveni eu cea care sunt menită să devin. Orice înseamnă această devenire, oricum ar arăta această devenire. Mă decondiționez, mă dezamăgesc, adică mă rup de amăgire, nu mai am nevoie de ea.
Da, aceasta este povestea fără sfârșit pe care mi-o spune acest tablou. Despre devenire, despre ființă, despre unitate în diversitate, dincolo de cuvinte, dincolo de definiții....
Comentarii
Trimiteți un comentariu