EU SUNT CEEA CE SUNT

POVARA PERFECȚIUNII

Presupun că ați fost programate și voi, ca și mine, să credeți că a tânji după a face lucrurile cat mai bine este sursa succesului în viață. Sigur, o să vă întrebați ce este rău să cauți să faci totul cât mai bine. Sunt e acord cu voi, este benefic să facem ce putem noi mai bine în fiecare situație din viața noastră. Ideea este ce înseamnă "cel mai bine" și cum facem față situațiilor în care nu am reușit să atingem rezultatul scontat să dăm tot ce avem noi mai bun într-o anumită situație? Ce facem în caz de eșec? Cum il gestionăm? Suntem pregătite să facem față eșecului la scoală, profesional, în relații etc?

Dacă vorbim generic despre perfecțiune, mulți își vor direcționa atenția către latura spirituală a acestui aspect. Îmi aduc aminte cu drag că, în momentul în care am promovat programul "Eu - ființa mea perfectă", o dragă prietenă mi-a scris în privat și mi-a reamintit că perfecțiunea înseamnă plafonare și că, în realitatem, suntem perfectibili. Absolut adevărat! Exact asta este ideea programului, că suntem deja perfecți în imperfecțiunea noastră, că nu avem nevoie de perfecțiune ca să atingem bucuria de a fi și de a trăi, de a ne simți confortabil în pielea și în viața noastră. 

Dar vă reamintesc că suntem condiționați încă din copilărie să facem, ca să avem iubire, înțelegere suport, protecție. "Dacă iei nota zece, își dau voie să..." sau "Îți cumpăr ...", "Dacă ești cuminte, mergem la joacă", "Dacă...., atunci...". Am avut încă o dată confirmarea acestui lucru când, zilele trecute, ducând-o pe fiica mea cea mică la bunici, pentru că asta este bucuria ei de fiecare Crăciun, bunul să o întrebe ce notă a luat la teza la matematică și să îi spună, cu toată iubirea din lume, "Cu cât sunt notele mai bune, cu atât cadou de Crăciun este mai consistent".

Generații de-a lungul timpului și-au încurajat asfel copiii să tindă spre performanță, spre o viață mai bună și continuăm să o facem și astăzi. Ne gîndim că, poate, dacă nu avem ceea ce ne dorim sau avem diverse lipsuri, sunt din cauza faptului că noi nu ne-am străduit suficient, că ar fi trebuit să facem mai mult și că dacă noi nu am făcut-o "la timpul nostru", pentru copiii noștri nu este încă timpul pierdut. Acesta este încă un program mental dezastruos pe care cred că majoritatea românilor îl avem: fatalismul, ideea că nu mai avem ce face, că timpul nostru a trecut și că este treaba generaților viitoare să se descurce mai bine, că pensia înseamnă sfârșitul vieții sau că, după o anumită vârstă, nu mai poți schimba nimic în viața ta. Cum am putea gîndi și simți altfel, cînd la scoală suntem obligați să memorăm minunata Miorița și ne mîndrim cu această baladă? "Și de-o fi să mor..." Adică totul este scris...Maktub, ce mai pot face eu dacă destinul îmi este potrivnic? Tot în copilărie învățăm: "O luptă-i viața,/Deci te luptă/ De dragoste de ea, /Cu dor." Adică este firesc să reușești în viață doar dacă te chinui, dacă transformi totul într-un efort continuu...

Cum să trăim atunci în abundență și bucurie, cum să fim fericiți dacă suntem învățați că relaxarea, timpul acordat ție este un păcat, este dovadă de indolență?. Mereu ni se reamintește că nu "Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață".Și ne mirăm apoi că vedem oameni bolnavi, trecând peste sfatul medicului și venind la lucru bolnavi, pentru că se simt vinovați că, atâta timp cât se pot ține pe picioare, stau acasă în concediu medical. Sau că mămici, rupte de oboseală, refuză să ceară ajutor, pentru că dacă ar face asta, nu ar mai fi mame bune. Imi aduc aminte că într-o zi eram la lucru și aveam program până la două naoptea, iar una dintre colegele mele îmi spune că e ruptă de oboseală, pentru că ăși petrecuse ziua înconjurată de copii mici, la o aniversare.

Unul dintre colegii mei bărbați i-a spus: "Dacă îți faci copii, asumă-ți, nu te plânge că nu mai poți." Rolul de mamă sau de soție nu vine la pachet cu super-puteri, dragi bărbați, iubiți sau soți, dar suntem educate să ne comportăm ca și cum ar veni, iar bărbații crescuți de mame care s-au sacrificat au aceste așteptări de la noi. Paradigna este că și noi însene suntem dezamăgite dacă nu o facem, dacă simțim oboseală, dacă simțim că ni se închid ochii și nu mai avem energia necesară pentru încă o noapte de veghe lângă copilașul cu febră, căruia îi dau dințișorii sau are colici. Îmi aduc aminte când era fiica mea cea mare mică și, pentru că îi dădeau dințișorii, făcuse febră. Cred că era a doua noapte cînd nu dormea, era cinci dimineața și eu eram încă trează, încercând să o liniștesc. Îmi era atât de somn, încât îmi curgeau lacrimile de frustrarea că eu mă gândesc la somn, pe când copilul meu are febră. De parcă funcțiile fiziologice ale corpului meu intrau în stand-by doar pentru că unul dintre ai mei avea nevoie de atenția mea. Dar așa învățasem de la bunica mea, că o mamă adevărată se sacrifică, uită de ea. Îmi aminteam că bunica mea părea că nu are niciodată nevoie de somn, de mâncare, de nimic, dacă unul dintre noi nu era bine și consideram pe atunci că aceasta este dovada iubirii adevărate. Poți să dați cu pietre, cei care citiți, dacă simțiți nevoia. Puteți să mă judecați sau puteți să recunoașteți că și voi ați trecut prin momente de acestea. Pentru că purtăm cu toții povara așteptărilor părinților noștri, în primul rând, apoi a bunicilor, învățătorilor, profesorilor, prietenilor și lista poate continua la nesfârșit. Vocile critice din cap, care ne somează cu perfecțiunea, nu ne aparțin. "Eu cred că o femeie TREBUIE sa..." nu ne aparține. Ori de câte ori apare condiționarea, nu ne aparținem. De ce TREBUIE? Cine a stabilit că trebuie? Cine a scris aceste reguli, le-a oferit Dumnezeu pe plăcuțe de lut vreunui luminat dintre noi?

Și atunci, rămânem cumva setați să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor mamei, ale tatălui, ale profesorilor, ale iubitului sau soțului etc. Inconștient, încercăm să îi mulțumim pe toți din jurul nostru, pentru că atunci știm că va veni din partea lor și recompensa emoțională, de fapt: iubirea, acceptarea, valorizarea. Este suficient ca tata să ne vorbească cu admirație în copilărie despre nepotul realizat, ajuns mare doctor în știință la București, pe vremea lui Ceaușescu, ca noi să ne construim un sistem de valori conform căruia, să fii realizat în viață înseamnă să ai doctoratul. Și vei trage cu disperare ani de zile, până vei reuși să obții această distincție. Atenție, "vei trage", nu vei munci cu plăcere, pentru că "o luptă-i viața". Este minunat dacă atingerea acestui obiectiv te va umple de bucuria realizării și vei simți că ai marcat o reușită pe care ți-ai dorit-o și la care ai visat. Ce se întâmplă însă, dacă această reușită nu umple nimic în sufletul tău, dacă nu ți aduce bucuria așteptată? Dacă toți se bucură în jurul tău, iar tu nu ai nicio emoție în acest sens? Dacă realizezi că, pentru tine, această reușită, pentru care ai muncit ani de-a rândul, nu înseamnă nimic? Sau, în cel mai fericit caz, aduce ușurarea de a te fi scăpat de acest efort continuu.

Dacă ai muncit ani de-a rândul, spre exemplu, să intri la Facultatea de Medicină, după ce ai picat 7 ani, apoi repeți rezidențiat după rezidențiat, încercând să găsești specialitatea care te reprezintă cel mai bine. În cele din urmă, realizezi că la 45 de ani te bazezi tot pe banii mamei, că te simți neîmplinită și nu ai nicio direcție, ești total dezorientată, deși, aparent, profesonal, ai găsit, în sfârșit ceea ce cauți?

Discutam deunăzi cu o prietenă care povestea că a repetat cu fiul său poezia pentru serbare, chiar înainte să plece de acasă spre grădiniță. Când am întrebat de ce era nevoie să facă acest lucru, a părut surprinsă de întrebarea mea, apoi mi-a replicat că nu își dorea ca fiul sau să se încurce și să se facă de râs. Că asta l-ar fi făcut ulterior nesigur pe el și vulnerabil în față colegilor. Practic, mămica, cu toată iubiea maternă, a vrut să evite o situație traumatizantă pentru copil. Foarte adevărat, toți părinții dorim să evităm toate acele situații care le-ar putea crea disconfort și dezamăgire copiilor noștri. De aceea, de mici, îi somăm insistent să nu pună mâna pe aragaz că se ard, să nu traverseze strada singuri, că îi calcă mașina, să nu facă aia, pentru că X rău li se va întâmpla. Mecanismul minții din spatele acestui comportament protector este următorul: lumea este plină de pericole, trebuie să fiu mereu în gardă, trebuie să mă protejez. Realitatea este însă alta. Nu suntem mereu în pericol, atunci de ce să trăim constant cu sabia lui Damocles deasupora capului? De ce să continuăm să ne bombardăm corpul cu hormoni de stres, dacă nu ne paște niciun pericol? Dacă mental suntem pregătitți pentru eșec și nu ne temem de el, chiar și într-o situație aparent jenantă, putem găsi o cale să ieșim in ea, pentru că suntem pregătiți pentru asta. Suntem echipați cu tot ceea ce avem nevoie ca să ieșim din astfel de situații, chiar și cu zâmbetul pe buze. O minte pregătită îți găsește rapid resursele să se remonteze în caz de eșec, chiar și copiii de vârste mici. Depinde însă la ce ne raportăm. Ce a fost definit pentru noi ca reușită sau ca eșec și care am fost programați că sunt consecințele unuia sau celuilalt aspect.

Când creștem, ca femei, primim majoritatea următorul program: dacă ești cu adevărat femeie, bărbatul nu te înseală, pentru că de fiecare dată, el caută în afară ceva mai bun, ceva ce tu nu îi oferi. Este adevărat, dar nu în sensul în care am fost educate să vedem lucrurile. Sunt convinsă că toate ați auzit de dictonul conform căruia femeia TREBUIE să fie doamnă în societate, gospodină în casă și curvă în dormitor, asa-i? Sub o formă sau alta, aud asta săptămânal, de la o creatoare de stil care are o emisiune foarte urmărită. tiți teoria, ce te împiedică să poți tocuri când gătești, să te aranjezi când stai în casă, că de aceea el se plictisește de tine și caută alta. Basme !!! A nu se înțelege că nu sunt pentru îmbrățișarea feminității și manifestarea ei în cele mai mici detalii. Dar feminitatea nu stă în fuste și în tocuri. Sunt ,anifestări ale feminității, când sunt făcute natural. Dar dacă rămân la nivel de teorie, ne confruntăm doar cu o legendă urbană, o programare negativă. Nu ați văzut femei în rochii, pe pantofi cu toc, coafate, machiate și care arată ca un general? Care merg rigid, de-ți dau impresia că sunt bărbat? Și la pol opus, cine nu are proaspătă în minte imaginea lui Coco Chanel în pantaloni sau a lui Marlene Dietrich în costum bărbătesc?  Cea din urmă spunea că masculinitatea ei le atrăgea pe femei, iar sexualitatea ei pe bărbați. Adică feminitatea este o stare. Acum vreo doi ani, o doamnă cu care lucram lua lecții de feminitate de la un coach femeie, care le încuraja pe femei să se îmbrace zilnic în fustă. Este un exercițiu bun, dar simpla purtare a unei fuste sau a unei rochii nu te face feminină, nic femeie. Punct. Cum nici purtatul pantalonilor nu te face bărbat. Revenind la ideea de femeie, să nu mai dăm vina pe bărbați, pentru că noi femeile suntem cele care programăm viitoarele femeie (fiicele noastre) să fie ...doamnă în societate, gospodină în casă  etc. Ce înseamnă asta? Moartă, coaptă, trebuie să arăți "țiplan'', ca să citez un clasic în viață. Feminitatea nu funcționează cu TREBUIE să, cum nici masculinitatea nu functionează cu TREBUIE să fii bărbat. Ce înseamnă să fiu bărbat? Știați că cel care dă direcția în moda masculină, Tom Ford, este ...gay? Și cu asta am spous tot despre ceea ce au fost învățați bărbații din viața noastră că înseamnă să fii...bărbat. Pentru că tipul strigă bărbat prin toți porii.

Știu că am fost educați să compartimentăm totul, că totul TREBUIE să intre într-un tipar și că doar ceea ce definesc eu ca și adevăr pentru mine este universal valabil. Ei, bine, nu este așa. Cine zice? Viața, observați-vă și ascultați-vă! Observați și ascultați pe cei din jurul vostru. viața nu este doar în alb și negru, are niște nuanțe incredibile de gri, dacă vă dați voie să fiți observatorul propriei vieți. Doar din calitate de observator veți putea identifica acele adevăruri care nu rezonează cu Sinele vostru Divin, veți putea să vă debarasați de ele și să căutați adevărurile voastre. Și da, este ok, ca aceste adevăruri să fie dezavuate de restul oamenilor, pentru că ele vă aparțin ...doar vouă, ele înseamnă ceva doar pentru voi.

Nu, bărbații nu caută una mai frumoasă și mai tânără, vorbim din nou de programe la nivel de mental colectiv. Nu, caută ce căutăm și noi în afară, ceva care să îi umple. Fie că este vorba de atenție, de bucurie, de acceptare, de întelegere, de timp etc. Caută în afară, pentru că nimeni nu i-a învățat să caute înăuntru. Cum nici pe tine nu te-a învățat nimeni că nu trebuie să fii perfectă ca să fii iubită și ca să fii valoroasă și că nu trebuie să te sacrifici. Noi ne pierdem energia alergând după himere și promovându-le ca vise la cheie. De câțiva ani în coace, este promovată femeie fit, femeia puternică, foarte slabă, care se întreține cu o dietă foarte strictă și lucrează din greu la sală, își măsoară mușchii cu ai bărbaților. De câte ori nu am intrat, la sală, în competiție cu colegii bărbați, pentru că eu pot, nu sunt mai prejos. Really? De ce facem asta? Pentru că social media ne vinde imaginea unor fotomodele skinny. Cum am ajuns la asta? Pentru că francezii, acum niste ani buni, s-au gândit cum pot să își promoveze mai bine hainele pe podiumurile de modă și în reviste, astfel încât atenția cumpărătoarelor să nu mai fie distrasă de fotomodelele superbe, cu forme curbe. Ce le trebuiau? Niște umerașe ambulante, la propriu. Și asta au adus, iar noi am adus această manevră de marketing la rand de artă, am văzut în asta perfecțiunea. Este ok să fii slab? Da, este la fel de ok să fii slab, cum este ok să fii plinuț. Cine zice asta? Starea ta de bine dă tonul! Te simți bine în pielea ta la 45 kg, go for it, te simți bine la 70 kg, la fel, te simți bine la 150 kg, minunat! Asta este ținta supremă, de fapt, starea ta de bine. Ce cred ceilalți despre cum ar trebui să arătăm, slabi sau grași, este părerea lor și ar fi minunat dacaă și-ar ține părerile acolo unde le este locul...la ei. Nu pe Facebook, nici pe Instagram, ci în mintea lor (Astfel de păreri nu vin din suflet. Vin din orgoliul acela care știe tot și care are păreri despre tot). Nu vrem să știm ce părere ai tu că X a slăbit sau s-a îngrășat. Opinia ta, în contextul vieții acelui om, este nerelevantă. Nu ne interesează ce crezi tu despre doamna plinuță care și-a luat o salată, nici ce părere ai tu despre prietena din copilărie care a pierdut kilograme. Nu ne interesează nici dacă formulezi aceste opinii sub umbrela job-ului pe care îl ai sau pentru că așa îți imaginezi tu că o instanță divină te-a înzestrat cu Adevărul Absolut.

Ideea este alta. Când te lupți cu corpul tău pentru că TREBUIE să ajungi sau să rămâi la un anumit număr de kilograme, te lupți cu tine. Creierul tău va genera în continuu hormoni de stres, vei fi într-o continuă stare de luptă sau fugi. Poți, te întreb, să faci asta toată viața? Ia, stai și mai gândește-te! A, da? Dacă ai voință, poți? Ia, mai citește cum funcționează sistemul hormonal și mai discutăm. 

Acest omniprezent TREBUIE scurt-circuitează contactul cu noi, cu Sinele notru Divin. Ce ar fi dacă v-ați propune ca exercițiu, să zicem ca pentru o săptămână, să observați situațiile în care folosiți cuvântul TREBUIE, atât în dialogul cu voi, cât și în dialogul cu ceilalți: "Trebuie să fug...". iată o frază pe care o foloseam foarte des, ori de câte ori eram într-un dialog și urma să mă pregătesc pentru altceva. "Trebuie să fug la lucru...", "Trebuie să fug la cumparaturi...", "Trebuie să fug după copii, să îi iau de la școală...", "Trebuie să fug să mă spăl...", "Trebuie să fug să....".

Dincolo de masca fugarului pe care o ascundeau aceste fraze, viața mea toată era o fugă impusă de ceva dincolo de controlul meu. Adică eu nu aș vrea să fac asta, dar, din afara mea, vine această cerință obligatorie care îmi impune să fac lucrurile cu efort. Fuga este un efort la nivelul corpului fizic, așa-i? Trebuie să fug în viața mea, cu alte cuvinte să fug din viața mea. Dacă vrei să fugi din viața ta, nu ai cum să fii prezent în viața ta. Cum nu ai cum să fii prezent în viața ta, nu ai cum să te bucuri de ea. Punct. 

TREBUIE este marca înregistrată e nevoii de perfecțiune, dacă mă întrebați pe mine. Nevoia de perfecțiune ascunde următorul program: dacă nu sunt perfectă, nu sunt ... iubibilă. Dacă nu sunt perfectă, nu merit nimic. Dacă nu sunt perfectă, nu am valoare. 

Dar dacă, vă dați voie, chiar și de dragul exercițiului, să fiți imperfecte pentru o zi? Știți povestea cu calif pentru o zi? Așa și voi, decretați începând de acum 24 de ore în care vă dați voie să simțiți și să experimentați cum este și cum se simte să nu fiți perfecte pentru o zi. Cum credeți că veți începe Anul Nou?

La mulți ani în bucuria de fi voi însevă (voi înșivă, dragi bărbați)!