EU SUNT CEEA CE SUNT

EU - ființa mea perfectă

Capitolul 2

Azi am avut bucuria să îmi încep dimineața cu un minunat film de Crăciun: o poveste dulce de dragoste, o Cenusăreasă modernă, o poveste adolescentină care a adus cu ea aroma și magia dimineților de Crăciun.

Bucuria care mi-a umplut sufletul cu această poveste a dus la o conștientizare enigmatică. Am realizat că am alături, în această viață, două suflete care mi-au fost companioni și în alte povești de viață, mai vechi, și a căror menire a fost protecția mea. Paradigma vine din faptul că, deși apar tot mai des noi conștientizări, nu știu ce să fac cu aceste informații. Cum ar spune Maestrul meu, am Informația, dar nu am Cunoașterea. Pentru asta, trebuie să fac un pas înapoi și să ascult, să simt, să văd mai bine...

Vă vorbeam despre călătoria mea de autocunoaștere. Și știți că nu este ușor, pentru că Ego-ul, a cărui domnie a strălucit zeci de ani, nu se lasă cu una cu două dat jos de pe tron. Mai mult, este impresionant cum evoluează, cum disimulează și se adaptează la mediu. Egoul este, descopăr acum, cameleonul perfect. Nimic nu se adaptează mai bine ca el. Când te lupți cu el, este suficient de puternic cât să nu opună rezistență, ci să se camufleze în modestie, în bune intenții, și să acționeze în puncte de sensibilitate supremă. 

Dragi prieteni, nu caut perfecțiunea, nu acesta este scopul călătoriei mele, dacă vă întrebați. Mă caut pe mine, eu cea adevărată, cea care nu am apucat să fiu cine sunt. Dacă toate acestea vă sună prea filosofic, vă explic: venim pe lumea aceasta cu mintea..tabula rasa. Mintea noastră este un vid avid de informație. Iar studiile efectuate de specialiști arată că plasticitatea creierului nostru atinge apogeul inainte de 4 ani, datorită faptului că dispozitia mielinei (teaca izolatoare care se dezvoltă de la naștere în jurul creierului) se fixează în jurul acestei vârste.
Asta ce înseamnă? Că majoritatea învățăturilor de care facem uz toată viața provin de la o vârstă foarte fragedă. Reacțiile noastre, fricile noastre, comportamentele noastre se bazează pe informații asimilate în perioada timpurie a vieții noastre. Cu alte cuvinte, se manifestă copilul din noi. Dar acel copil a preluat aceste informații, noțiunile de bine și rău, corect și incorect, just și injust, adevărat sau fals etc de la oamenii din jurul lui: familie (mama și tata, bunici), învățători, profesori etc. Noi ne formăm în funcție de credințele, programele, percepțiile celor care ne modelează acest creier extrem de plastic de la o vârstă atât de fragedă, cum ați putut constata. Așa că intrebările pe care ni le punem, alegerile pe care le facem, temerile pe care le dezvoltăm sunt, de cele mai multe ori, împrumutate de la aceștia. Așa că această călătorie a mea își propune să navigheze printre toate aceste sisteme de credințe, programe și convingeri și să ajungă pe acel teritoriu virgin numit ...Sine.

Când te dai un pas înapoi, ai ocazia să studiezi și comportamente. Sigur, primele care vor ieși în evidență vor fi ale celoralalți, care te vor intriga, enerva, deranja, pentru că cel mai ușor este să ne vedem când ne oglindim în ceilalți. Problema este însă că nu acceptăm că ceea ce ne deranjează atât de tare la ceilalți este în noi. Mai există și un alt aspect, care pentru mine ține clar de manifestarea Ego-ului: atunci când cineva ne spune ceva și refuzăm instinctual să acceptăm. Noi știm mai bine, cum ar putea X, care nu ne cunoaște, să își permită măcar să emită o astfel de părere despre noi? 

Și dacă am accepta, doar pentru o clipă, că X are dreptate? Dacă ne-am opri pentru o clipă să ascultăm ceea ce ne spun ceilalți, fără să o luăm personal? Bun, sunt de acord cu voi, suntem oameni. În primul rând ne vom enerva sau ne va deranja afirmația făcută de celălalt. Ok. Ne dăm voie să ne enervăm, ne dăm voie să ne simțim deranjați... Dar după ce a trecut acest moment, putem, pentru o clipă, așa, cât să nu ne vadă nimeni, să ne oprim și să ne gândim: dar dacă celălalt ar avea dreptate? Atunci?!!!

Nu mai devreme de ieri, o astfel de atitudine și o astfel de înțelegere mi-au rezolvat fizic o prolemă de sănătate cu care mă confrunt de două luni. Aiurea?!!!!! Nu, nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Știți de ce? Pentru că meritul nu îmi aparține. Am acceptat un fapt, iar aceasta mi-a permis să fu martorul unei transformări de energie. Atât și nimic mai mult.

Citeam zilele trecute pe Facebook, o reacție a unei persoane dragi mie la postarea unui nume bine-cunoscut din zona terapiilor alternative. Ambele reacții erau vehemente, ambele reacții porneau de la o relitate personală, unică, individuală. Acest lucru mi-a reîntărit convingerea că da, putem să fim în dezacord și totuși să avem dreptate absolută amândoi. De ce? Pentru că realitatea noastră este o experiență personală singulară și nu trebuie să corespundă cu realitatea celor din jurul nostru. Vă dau un exemplu: acum ceva vreme, am postat pe un grup privat o meditație, pe al cărei fundal, am pus sunete din pădurea tropicală. Pentru mine, aceste sunete înseamnă viață, creație, forță creatore, relaxare. Una dintre fetele de pe grup, mi-a spus că i-a plăcut meditația, dar păsările din fundal i-au dat senzația că este atacată, de parcă intrase fără să vrea în filmul lui Hitchcock cu același nume. Un apus de soare roșietic pentru unii dintre noi pot reprezenta Paradisul, pentru alții poate fi prevestitor de moarte. Aceste asocieri sunt unice pentru că vin din experiența noastră de viață, iar aceste experiențe sunt singulare prin încărcătura emoțională pe care le-o atribuie fiecare dintre noi.

Nu știu încă unde mă duc pașii mei, dar nici nu mai contează. Vă repet asta, în cazul în care credeți că mi-am făurit un plan. Este pentru prima dată când încerc să nu mai controlez totul, să nu îmi fac un plan B. Pentru voi aceste publicații sunt un tot și par scrise dintr-o suflare, dar ele sunt, de fapt, gânduri și constatări scrise de -a lungul mai multor zile și care văd lumina tiparului la momentul în care sunt coapte, gata să fie eliberate. Ce știu cu siguranță acum este că îmi doresc să mă unific cu Sinele meu Divin, iar pe acest drum, împărtășesc cu voi experiențele mele. Pe acest drum, încerc, cu luciditate, să mă descătușez de acele convingeri care mă țin prizonieră și să mă reprogramez pentru reușită. Să dau un reset al softului implementat în mine inițial în primii mei 7 ani de viață. Cât de greu poate fi, atâta timp cât ai navigat prin viață 35 de ani pe pilot automat? Ce credeți? Singurul răspuns care îmi vine în minte acum este acela că: da, este posibil să o faci. Atât. Nu știu dacă este greu sau ușor, nici nu contează. Important este că există această posibilitate irefutabilă. 

Intr-o lucrare a sa, un compendiu magic în care Niculina Ghoerghiță împărtășea cu noi propria sa experiență de (re)găsire, vorbea despre trei lucrări, 3 cărți care pentru mine sunt sinonime cu 3 etape esențiale din viața (re)întregită: Regăsirea puterii interioare, Bucuria de a trăi fără mască și Bucuria de a trăi în și cu Dumnezeu.

Eu sunt acum în prima etapă, aceea a căutării puterii interioare. După mine, aceasta vine odată cu identificarea menirii, drumului și misiunii personale. Sunt pe drumul spre regăsire, cu fiecare experiență mai aproape, but I am not there yet.

Mă simt, în schimb, nespus de recunoscătoare că sunt aici, în acest punct din viața mea, că am întâlnit acei oameni pe care trebuia să îi întâlnesc  ca să țin ochii larg închiși. Nu, nu este o greșeală de dactilografiere, asta am vrut să spun: ochii larg închiși. Vă amintiți filmul Eyes Wide Shut? O paradigmă pentru mulți dintre noi, nu-i așa? Exact asta îmi doresc, să învăț să ignor aparențele și să văd esențialul. Să închid ochii la ceea ce este în afara mea, și să îi deschid spre ce este înăuntrul meu. Îmi amintesc că în ultima mea călătorie la Medjugorje am cerut să ascult oamenii și să îi văd cu inima. Ce aroganță, nu-i așa? Rugămintea mi-a fost îndeplinită, doar că orgoliul lasă prea rar inimii ocazia să iși facă vocea auzită (atenție, nu să vorbească, pentru că Inima ne vorbește necontenit despre un singur lucru...Iubire), și lasă prea des Mintea la pupitrul de comandă. Când îmi dau voie să tac, mai corect spus, când reușesc să îmi aduc mintea la tăcere, aud și simt și văd cu adevărat. Dar nu fac acest exercițiu suficient de des. Este ca povestea aceea cu: "De la anu', mă duc la sală". Din când în când îmi mai iese un jogging pe stadion, câteva ture de bazin, câteva exerciții în casă... Dar nu este suficient. Aici intervine conștientizarea, efortul personal și conștient, liberul arbitru. Este o alegere așa cum a fost cea în care am renunțat la cartofi prăjiți, la mâncarea de la Mc etc. Practice mkes it perfect.

Nu mă judec, ma analizez lucid. Încerc să văd ce din mine funcțuinează pe pilot automat și de ce, ce anume declanșează aceste comportamente dăunătoare, cum le fac reversibile. Am primit cadou o sămânță a vieții - Scânteia Divină - și am nevoie să o ajut să crească. Este acel je ne sais quoi cu care se naște fiecare dintre noi și care este dincolo de mintea și trupul nostru, cele două realități concrete pe care am fost educați să le tratăm cu considerație. Sunt acele 21.3 grame care dispar din corpul nostru, imediat după moartea corpului fizic.

Toți suntem în permanență conectați cu această formă minunată de energie, până la vârsta de 7 ani, când suntem învățați să ascultăm ce se întâmplă în afara noastră, mai degrabă decât de ceea ce se află în lăuntrul nostru. Odată cu "Nu e frumos", "Nu se cade", "Ce ar zice cutare", "Te vede lumea", "Nu ai voie să" dispare și ultimul contact cu realitatea noastră interioară, cu sinele nostru, cu cine suntem noi în esență. Și așa se naște visul mamei, al tatălui, al bunicului, ai profesorului, al societății, al soțului etc. Așa apar măștile. Ce nu realizăm însă este că ele ascund răni și, mai mult de atât, niciuna dintre aceste măști nu suntem noi.

Și atunci, cine suntem noi?

Vă invit să descoperiți asta alături de mine....