EU SUNT CEEA CE SUNT

CU MASCĂ SAU FĂRĂ MASCĂ

Cred că fiecaruia dintre noi îi place să creadă că este autentic în gândire, manifestare, exprimare. Este greu să acceptăm ideea de mască și suntem sinceri când spunem "Eu sunt autentic, așa văd eu lucrurile".

Este afirmația minții nostre conștiente și credem până în pânzele albe că spunem adevărul. Dar distorsiunea apare exact în modul în care vedem lucrurile, pentru că viziunea noastră, perspectiva noastră este diferită, fiind construită din multitudinea de experiențe prin care am trecut și de modul în care acestea și-au pus amprenta asupra noastră. Vă amintiti acele caleidoscoape cu bucățele de sticlă colorată pe care le adoram în copilărie? Erau aceleași bucățele de sticlă acolo, dar, pe măsură ce roteam caleidoscopul, ele conturau imagini diferite. Și totuși, erau, de fiecare dată, aceleași ciobulețe de sticlă.   

Am trecut, relativ recent, printr-o experiență negativă, într-un context în care, m-am simțit judecată aspru și pe nedrept și m-am simțit prizoniera unei conjuncturi nedrepte, care mi-a cauzat extrem de mult diconfort. Nu înțelegeam de ce atâta răutate îndreptată asupra mea. Ceva din mine îmi spunea că este un semnal, că ceva îmi scapă și într-acolo trebuie să îmi îndrept atenția, dar, dincolo de furia care simțeam că amenință să erupă din mine, cu forța unui tzunami, nu am reușit să văd mai mult.

M-am simțit atât de vulnerabilă și de expusă, încât corpul meu a reacționat în apărarea mea și a construit ziduri de apărare din 3 kilograme. Tot ceea ce se întâmplă în plan mental, are loc și în corpul fizic și invers. În momentul în care emoțiile se scumulează, are un loc fenomen de prea-plin și acestea defulează prin stări de anxietate, atacuri de panică sau prin depresie.

Vă spuneam în artciolul trecut că principala funcție a minții noastre este aceea de a ne asigura supraviețuirea. Computerul nostru de bord (mintea) este setată să descarce tot ceea ce este periculos pentru noi, adică dă curs instinctului de supraviețuire. Afecțiunile apar pentru că acest mecanism fantastic care este copul nostru, are nevoie să scape de tot ceea ce este periculos pentru noi, astfel încât apar suferințe precum diabetul, ulcerul, hemoroizii, hipertensiunea, psoriazisul etc. 

Când te simți vulnerabil, corpul vrea să te protejeze de lumea înconjurătoare, pe care o percepe ca pe o amenințare, atunci ia măsuri, construind un zid de apărare în jurul tău. 

Am reuși să văd cu limpezime aceste lucruri, abia atunci când am acceptat că nu pot controla ce se întâmplă în jurul meu. Zilele trecute însă, o altă întâmplare, aparent banală, m-a făcut să scot iar furia din mine și să mă simt nedreptățită. Și abia atunci am avut certitudinea de necontestat a faptului că mi s-a (re)activat rana de nedreptate. Sunt convinsă că ați citit toți sau cel puțin sunteți familiarizați cu cartea lui Lise Bourbeau - Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine. Cunoașteți de acolo teoria confirm căreia cu toții suferim din copilărie de diverse răni, dintre care cele mai vizibile sunt: abandonul, respingerea, nedreptatea, trădarea și umilirea. Se pare că cea din urmă se manifestă mai rar. 

Lucrez mult cu mine și egoul meu îmi spunea că sunt bine și că orice răni ar fi fost active, acestea sunt de multă vreme vindecate. Really?!!!!

Am știut ieri cu certitudine că rana de nedreptate se manifestă în viața mea plenar, în cel mai autentic și eclatant mod cu putință. Adică, mai lipsea un neon deasupra capului pe care să scrie asta. Aveam toate simptomele, de la reacții, la afecțiuni și la context. Ce am făcut? Primu pas a fost să trec de mintea lucidă și să mă duc să întreb subconștientul ce părere are. Așa că am testat sistemul de credințe specific acestei răni, care cuprinde aspecte legate de valoarea ta, de realizările tale, de mândria de a fi ceea ce ești, de suficiența ta în propria viață. Două liniuțe roz... mămicile știu ce vreau să spun - aceste afirmații devalorizante au ieșit pozitive. 

Al doilea pas a fost să mă comut pe pilot manual, adică să trec la nivelul de analiza lucidă a comportamentului meu. În primul rând, această rană se activează în jurul vârstei de 4-6 ani, în relația cu mama sau, mai bine zis, cu figura materna. Pentru că nu pentru toți dintre noi mama a și fost figura maternă a copilăriei tale (în cazul abandonului, în cazul copiilor crescuți de bunici, mătuși, surori mai mari sau chiar tați, această perspectivă se modifică).  În plus, era mai mult decât logic, deoarece situațiile care mă afectaseră fuseseră în relație cu o persoană de sex feminin.

Și acum, pentru că știam exact încotro mă îndrept, am ales o auto sesiune de theta healing, ca să găsesc momentul specific din copilărie care mi-a declanșat această rană.  Chiar dacă este ceva extrem de personal, o să împărtășesc asta cu voi, pentru că, este posibil, ca această poveste să vă deschidă ochii spre episoade din viața voastră care, fără să vă dați seama, au lăsat o amprentă energetică negativă atât de profundă, încât vă afectează și în prezent, fie că acceptați sau nu acest lucru.

Conform teoriilor recall healing, este suficient să conștientizezi episodul declanșator, ca lucrurile să se restructureze în viața ta. Practica mea terapeutică îmi demonstrează zi de zi că a conștientiza înseamnă de fapt a decide să trăiești în calitatede observator detașat al vieții tale și să lucrezi zi de zi la schimbarea automatismelor.  Așa am ajuns în copilăria timpurie, aveam în jur de 4 - 5 ani, în perioada sărbătorilor de iarnă, pentru că vedeam bradul de Craciun împodibit lângă fereastră, loc unde 18 ani de zile, l-am împodobit în casa bunicilor mei. Mai mult, vedeam botoșeii negri cu blănița pe care câțiva ani la rând i-am primit de Crăciun, pentru că erau preferații mei. Deci trecuse Crăciunul, din moment ce aveam acesti botoșei în picioare. Am văzut-o pe mama mea foarte tânără, venise în vizită de la Constanța, unde locuia. Din partea mamei simțeam căldură, o usoară stânjeneală, dar disconfortul meu nu vedea din partea ei. Cu toate acestea, am simțit că plângeam în hohote, iar pe piept mi s-a așezat o presiune uriașî, ca și cum ceva mă zdrobea. 

Am adormit și nu am reușit să trec mai departe de acest episod. Astazi, am sunat-o pe mama mea și am încercat să ne aducem aminte împreună de acest episod. Chiar dacă mare parte din terapia pe cae o practic eu sună a science fiction pentru mama, mă ascultă de fiecare dată cu atenție și colaborează cu ușurință cu mine, în a umple golurile din copilărie. Așa am aflat sursa durerii mele: jucăria mea preferată - o păpusă pisoi de pânză, la care am renunțat cu greu în perioada liceului, deoarece pânza putrezse și se rupea foarte usor - era în pericol să fie aruncată. Bunica mea dorea să o arunce la gunoi, pentru că i se rupsese mânuța și, prin urmare. nu mai aveam ce face cu ea. Nimic din atitudinea bunicii mele nu pornea din răutate sau din dorința de a-mi face rău, nevoia ei obsesivă de curățenie exemplară îi dicta că locul gunoiului este la ..tomberon. Pentru mine, acea jucărie era legătura cu mama mea. Pentru mine a fost un act de nedreptate fantastică să fiu despărțită de ceva ce mama mea îmi adusese și care îmi se permitea să fiu în contact permanent cu ea. Știu că pentru voi această ultimă afirmație nu are sens, dar cât am fost copil, jucărille de valoare erau păstrate pe post de bibelou, ca să nu le stric (deși am fost un copil exrem de liniștit), iar eu mă jucam cu ele doar pe furiș, când eram singură acasă. Așa că vă dați seama ce devastată am fost în monmetul în care mi s-a luat jucăria cea mai de preț, adusă de mama mea când eram mică și cu care dormeam, pe care o târam cu mine peste tot.  După ce mi-a povetit mama acest episod la telefon, mi-am adus aminte că cineva, mama sau bunicul meu, mi-au cusut usor neîndemânatic jucăria, dar mi-am reamintit sentimentul de fericire pe care l-am încercat când mi s-a permis să păstrez acea păpușă de cârpe. 

Clarificând acest aspect, am simțit că este momentul să vorbesc cu fiica mea cea mică despre emoțiile pe care este posibil să le resimtă în diverse momente din viața ei de zi cu zi și pe care să nu și le poată explica. Observ melancolie la ea uneori, paote tristețe. O întreb ce are și îmi spune că nimic. Cu sigranță nu recunoaște aceste stări și nu și le explică, pentru că nu îi aparțin, sunt preluate.... Ați realizat că există oameni în jurul vostru care par să experimenteze o emoție profundă și că atunci când îi întrebați ce se întâmplă spun: "Nu știu ce e cu mine, mă simt foarte tristă, dar nu am niciun motv. Totul merge bine în viața mea". Aceste emoții, dragii mei, sunt preluate sau sunt cauzate de o traumă pe care am uitat că am trăit-o. Mintea noastră este foarte pricepută la a îngropa traume în subconștientul nostru, ca într-o groapă fără fund, considerând că asta ne va proteja de suferință.

Eu știam de multă vreme că va trebui să discut cu micuța mea despre ceea ce am experimentat eu ca emoții în perioada sarcinii cu ea. Dar nu am fost pregătită să o fac, poate nu am știu cum să o fac bine, poate nu a fost momentul. Acum am simțit însă că a început curățarea și că am undă verde să fac acest lucru. I-am povestit contextul familiei noastre din acel moment, emoțiile pe care le-am experimentat, de ce este posibil ca unele emoții să se fi confundat cu altele (de exemplu, cum am putea confunda teama de a nu aduce pe lume un al doilea copil într-o familie cu un singur părinte versus nu îmi doresc al doilea copil). Este important pentru noi, ca ființe umane, să ni se explice ceea ce am simțit în copilărie în relația cu părinții nostri. Faptul că un copil nu își poate explica ce se întâmplă în familie sau nu poate pune întrebări, nu înseamnă că nu trăiește intens acele emoții. Din păcate însă, neavând experiența de viață să și le explice, completează imaginația golurile rămase. Și cum le umple imaginația copilului? Cu frici.

Discutând cu micuța mea, am realizat ceva ce m-a înghețat. De ceva vreme, insist, ori de câte ori am ocazia, ca ea să mai arunce din plușurile cu care doarme în pat, pe motiv că sunt vechi, adună praf etc. Surprinzător, nu, în contextul descoperirii mele recente? Am îmbrățișat-o și i-am cerut iertare, pentru că abia acum am înțeles cât de nedrept era ceea ce îi ceream eu. Mi-a și explicat: "Mami, eu știu de unde a venit fiecare dintre ele, șoricelul este de la mamaie...ia de la tataie, asta de la bunu, asta de la tine, asta de la Tany, pe cealaltă mi-a adus-o tata din Rusia..."


Ca să vedeți cât de ușor devenim din victimă călău... Apogeul acestei conștientizări l-am atins însă în momentul în care partenerul meu de viață a venit din delegație și i-am povestit recentele descoperiri, iar el și-a adus aminte de Petrică, acel cățeluș de plus, pe care îl avea din copilărie și pe care cine credeți că i l-a aruncat? Stimata lui fostă soție, cînd s-a instalat frumușel la el acasă, după nuntă și a apucat-o curățenia....Latura frumoasă însă a acestei povești este că, discutând despre aceste lucruri, el a înțele motivul pentru care acea jucărie însemna atât de mult pentru el.

Miracolele nu se opresc însă aici. De ceva vreme, am început să analizez constelațiile sistemice, modul în care relațiile de familie, trecutul parinților și strămoșilor nostri dictează anumite comportamente și evenimente din viața noastră. Conform acestei teorii, o astfel de conexiune făcută și odată înțeles mecanismul din spatele ei, aceasta se curăță din sistemul familial și nu va fi transmisă la generațiile următoare. Astfel, eu sunt copilul numărul unu în familia mea, iar bunica mea era, de asemenea, copilul numărul unu. Păi, nu se putea altfel, decât să ajung și la copilul numărul unu al meu, fiica mea cea mare, și să înțeleg ce de mare valoare sentimentală pentru ea am scos eu din viața ei, fără să îmi dau seama. De ce am privat-o eu pe ea în copilărie. Nu vă dau mai multe detalii, pentru că nu este deontologic să dau detalii despre poveștile celorlalți, dar vă împărtășesc cu bucurie descoperirile legate de propria mea persoană. Ideea acestei paranteze era aceea că odată curățată o traumă a voastră, odată făcute aceste conștientizări, vă eliberați copiii și nepoții de povara lor, astfel încât vor merge să își împlinească destinul fără povara străbunilor în spate. Acesta este, după mine, cel mai de preț dar pe care îl putem face: un ADN curat din punct de vedere energetic.

După această zi atât de plină, am mers la o formare terapeutică cu minunata Andrea Filip și, cum altfel, restul de confirmări de care aveam nevoie au venit la pachet. Ca și cum începi să reciți A, B, C, iar restul literelor alfabetului se înșiruie cuminți pînă ajungi, fără să îți dai seama la X, Y, Z.

Știu că poate nu vă vine natural să acceptați aceste teorii. Și multi dintre voi veți spune că sunt prostii, am avut ieri dovada, în timpul unui exercițiu mascat (adică nu le-am spus celor din jurul meu că fac un exercițiu, ci doar am lansat provocarea), când 3 persoane au sărit cu gura pe mine și au încercat să mă convingă că spun prostii. Cred că pentru prima oară în viața mea zâmbesc cînd îmi spune cineva așa ceva. Până mai ieri aș fi sărit la gâtul lor și aș fi încercat să îi conving cu argumete puternice de contrariu. Da, este ok să avem păreri diferite, să respingem teoriile celuilalt, iar eu, pentru prima dată, am savurat bucuria care vine din a elibera pe ceilalți din jurul meu de povara de a fi mereu de acord cu mine, de a fi nevoiți să accepte ce spun sau de a da pe spate la teoriile emise de mine. De ce? Pentru că știu la nivel celular că așa este. Cum și omul respectiv știe, tot la nivel celular, că eu mă înșel. Avem amandoi dreptate? Fără îndoială, pentru că perspectivele noastre de viață sunt diferite. Este vorba de eterna poveste a lui 6 și 9. Și nicuna dintre aceste cifre nu este mai buna sau mai rea decât cealaltă. Sunt la fel de valoroase. Poate vă întrebați atunci de ce am simțit nevoia să faca cest exercițiu. Ca să mă eliberez de nevoia de a fi acceptată și valorizată de ceilalți. Și pentru că acestea au început să curgă din interior spre exterior și asta mă face fericită. Atât.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut răbdarea necesară să participați, prin intermediul acestui articol, la o mică sesiune de terapie a mea cu mine. Tocmai ați avut privilegiul de a intra în culisele unei sesiuni complexe de vindecare.

Pe curând...