EU SUNT CEEA CE SUNT

COLIND DE CRĂCIUN

"Va veni și ziua când îți vei vedea reflexia în oglindă și vei zâmbi. 

Va veni o zi în care inima ta va începe să bată cu putere, auzind sunetul propriilor pași la ușa ta. Invită-te în casă. Toarnă-ți niște vin. Servește-te cu pâine. Cheamă-ți inima acasă.

Acceptă-te din nou pe tine - acest străin atât de cunoscut, atât de devotat ție, care te iubește de o viață, sătul și obosit de indiferența ta.

Îndepărtează de pe rafturi portrete ale altor persoane, scrisori de dragoste, poezii disperate dedicate altora...

Așează-te la masă. Bucură-te și sărbătorește-te pe tine însuți. Sărbătorește viața!" 

Cuvintele lui Derek Walcott au venit firesc către mine, atunci când sufletul meu a fost deschis să le primească, așa că am ales să încep acest articol cu aceste cuvinte adânc gravate în fiecare celulă a corpului meu.

Este iar Ajunul Crăciunului și privesc în jur, de data aceasta mai puțin la ceilalți și mai mult la mine. Accept fantomele Crăciunului Trecut, Crăciunului Prezent și Crăciunului Viitor să îmi calce pragul casei inimii mele și să îmi ghideze degetele pe tastatura.  Sunt avidă după povestea lor, după Universurile pe care mi le vor deschide în mine.

Fantoma Crăciunului trecut

Îmi amintesc ce însemna Crăciunul pentru mine când eram copil. Pe atunci însemna bucurie sau așa am crezut că îmi decodam eu această experiență. Azi realizez că nu a fost așa, că amintirile toate nu cântă în mine cel mai dulce colind, dar sunt împăcată cu asta, pentru că acest gust dulce-amărui mi-a conturat conștientizările de azi, vindecarea din mine.

În primul rând, era perioadă de bucurie pentru că mergeam cu bunica mea (mamaie) la un cofetar în Crihala (cartier din Drobeta-Turnu-Severin) și dădeam comandă de prăjituri. Două tăvi de crempită (cremeș). Mi se umplea gura de apă doar când dădea bunica mea comanda. Savoarea atâtor zile de Crăciun trecute, adânc impregnată în mine, oricum își făcea simțită prezența, doar la gîndul că se apropie această sărbătoare. Uneori comandam și eclere și bucuria mea nu avea margini. 

De obicei aceste prăjituri erau gata în ajun, iar bunica mea aranja cu grijă tăvile pe masa din balcon, bine acoperite și nu aveam voie să mă ating de ele până în ziua de Crăciun. Nu aveți idee câte drumuri făceam pe balcon și, pe măsură ce am crescut, atât revolta că nu mă pot atinge de ele până în 25, cât și curajul meu au crescut, așa că, de la a ridica hârtia și a le miroși, am ajuns la a trece cu degetul peste marginea acestora, pentru a savura excesul de cremă și, în final, până la a mânca o bucată întreagă de prăjitura. Am mancat o "sfântă" de bătaie, în ton cu sărbătorile, dar a meritat pentru că aceste prăjituri mi se păreau cu adevărat divine. 

Apoi îmi amintesc cum făcea bunicul meu (tataie) cîrnați și tăia carnea "la mână", ca să iasă mai gustoși, apoi făcea caltaboșii pe care mamaie îi fierbea, iar mirosul acela umplea toată casă. Nu știu de ce, nu mi-a plăcut niciodată acel miros. Vă scriu și parcă văd apa aceea aburindă și am o usoară senzație de greață, mai ales că eram în fiecare an forțată să gust, "că e bun". 

Împodobitul bradului avea și el ritualul lui. Târziu, când eram la liceu, am avut voie să îl împodobesc singură, în culorile care îmă plăceau. Toată bucuria parcă dispărea odată ce bradul începea să își piardă acele, iar eu trebuia să fiu mereu pe fază, să nu rămână urmă de ace pe covor. La un moment dat am început să detest brazii, iar când soțul meu imi spunea să mergem în piață să cumpărăm, de fiecare dată încercam să îl conving că un brad artificial ar fi o idee mai bună și "mai curată". Bineînțeles că nici fetele mele nu au avut voie să împodobească badul fără prezența mea extrem de utilă, doar fusesem programată bine de tot. Eu alegeam culorile, eu alegeam cele mai potrivite decorațiuni, fără să îmi dau seama că făceam, pe pilot automat, tot ceea ce nu fusesem lăsată să fac în copilărie, privând, la rândul meu, proprii copiii de bucuria de a face asta singuri sau după gusturile și dorința lor. Realizez asta abia acum, când vă scriu, sunteți martorii acestei conștientizări, aveți bilete chiar în primul rând...

Anul trecut am realizat însă, pentru prima oară, că ceva nu este în regulă cu modul în care sărbătoresc Crăciunul, că modul meu de a-l sărbători nu îmi aparține și am avut un moment de revoltă. Adică, nu mai fac nimic, această sărbătoare nu înseamnă să faci șmotru o săptămână, să gătești 3 zile, apoi să te lupță, până la Anul Nou, să dai gata tonele de mâncare din frigider, ca să faci loc pentru altele noi.

Pentru că a fost primul Crăciun fără musafiri sau fără obligația de a merge undeva la masă, m-am eliberat și de povara de a mă aranja ca o păpușică, pentru că învățasem că, de Crăciun, trebuie să fii curat, aranjat, scos din cutie. Ca și cum în restul zilelor anului am fi mers nespălați sau am fi dormit în cocină, dar, iată, m-am eliberat și de asta. Asta era atunci, anul trecut. 

Acum realizez că revolta asta a mea nu m-a ajutat la nimic și nici nu m-a apropiat de sinele meu. O revoltă nu are întotdeauna efectul scontat și nu ne asigură neapărat o eliberare reală de trecut și de povara lui. O revoltă este uneori ca un foc de paie și ne distrage atenția de la focusul real.

Fantoma Crăciunului Prezent

Anul acesta este pentru prima dată în ani de zile când nu am mai simțit nevoia să gătesc dietetic, nici să educ pe nimeni în spiritul mâncatului sănătos de sărbători. Am considerat că fiecare este capabil să facă propriile alegeri și să și le asume. M-am dezlegat de obligația de a da sfaturi, de a învăța pe alții și de a-i motiva să "mănânce sănătos", permițându-le atât lor, cât și mie, să fie în scopul vieții lor, la timpul ales de ei. Am realizat că eu sunt aici doar în scopul vieții mele și că atunci când cineva va avea nevoie de ajutorul meu, îl va cere și va avea dreptul să aleagă ce face și cum beneficiază de acest ajutor. 

Și vă spun cu mâna pe inimă că am avut cea mai liniștită și plină de bucurie dată de 23 decembrie. Am lăsat-o pe mama mea să ne gătească sarmalele de Crăciun, pentru că alor mei le plac atât de mult, am rugat-o să ne facă răcituri, i-am lăsat pe ai mei să aleagă ce vor să mănânce. I-am lăsat să aleagă "mâncare de-a lor"și să trăiască aceste sărbători așa cum simt ei să le trăiască, după canoanele lor, în liberul lor arbitru. Este nu eliberator să faci asta, este de-a dreptul cathartic. 

Și mai frumos a fost când, în dimineața de ajun m-am trezit și primele mesaje pe care le-am primit de sărbători au fost unele de suflet, dincolo de pozele traditionale sau imagini video care ne ocupă tot spațiul disponibil pe telefon de obicei, în această perioadă a anului. Am primit o poză cu familia unei prietene în fața bradului care, pentru mine a fost mesajul Universului că "Imposibilul devine posibil când crezi cu tărie în el și ești pregătit să accepți că evidența este dincolo de verdicte medicale și de ceea ce percepem cu intelectul nostru" (pentru care îți mulțumesc, Maria, cu recunoștință). Al doilea mesaj a venit din Franța, de la o prietenă pe care am cunoscut-o relativ recent, dar a cărei prezență în familia mea de suflete îmi face inima să cânte. Veștile de la ea pur și simplu mi-au reconfirmat că iubirea și abundența, sub orice formă a lor, sunt prezente în viața noastră permenent, nelimitat, chiar și atunci când nu își anunță prezența cu surle și trâmbițe (Crina, nu ști câtă bucurie mi-ai adus). 

Anii trecuți, în data de 24, atât eu, cât și prezența masculină din viața mea, eram într-o agitație nebună, la cumpărături, ultimele aspecte legate de curățenie și gătit. Azi de dimineața, a fost atât de bine să mă trezesc fără nici o grijă și să savurez cafeaua alături de el, pregătită de el, stând la povești. Nici nu am realizat când s-a făcut ora 11. El a plecat la serviciu, apoi, fiica mea cea mare, care apucase deja să tragă cu ochiul la acest articol, neterminat, a început să îmi pună întrebări despre cum era Crăciunul copilăriei mele. Unele amintiri i s-au părut amuzante, pentru altele, am remarcat, că a avut nevoie de putin timp să le digere, pentru ea, această realiate alternativă neexistând. 

Și pentru că tolba Moșului e într-adevăr nelimitată, ca și posibilitățile noastre, am mai primit un cadou de suflet, și, este abia ora 14.31, când vă scriu. M-a sunat prietena mea de multe vieți, căreia eu îi spun Iubi (poveste lungă, dar poate, cândva, o să v-o dezvălui). M-a invitat la ea acasă la masa de Crăciun și invitația aceasta mi-a mers direct la suflet. M-am tot gândit ce să aduc, cu ce să contribui. Mi-a spus că nu e nevoie să fac eu nimic, că se ocupă ea de tot. Dar mă tot gândeam să duc un dar de suflet, să duc ceva izvorât din inimă... Știți ce cuvând îmi suna în urechi?! Hai, că la asta nu v-ați gîndit, vă garantez, și vă asigur că la fel de tare m-a șocat și pe mine....pâine (!!!).  Da, râdeți, este ok... Puteți însoți hohotele de râs de cele mai variante concluzii. Vă dezleg pe toți de obligativitatea de a mă înțelege sau de a fi de acord cu mine. Și pentru că ideea pâinii a fost una dintre cele mai vii și mai frumoase revelații pe care le-am trăit, îmi rezerv dreptul de a dedica acestui subiect un întreg articol. Așa că până data viitoae, vă las cu sufletul la gură.

Fantoma Craciunului viitor

Pe când mă pregăteam să finalizez acest articol, am căutat bine de tot, pe Facebook, postările mele cu mesele de Crăciun. Spre surprinderea mea, nu am găsit nimic, cel puțin în ultimii doi ani. Am fost de-a dreptul surprinsă, pentru că aș fi jurat că v-am bătut la cap cu ce este bine și ce nu este bine să mâncați în această perioadă.

Așa că am realizat că, de fapt, viitorul meu se scrie acum și este conturat de fiecare decizie pe care o iau în acest moment, de fiecare gând și cuvânt pe care îl lansez în Univers. Voi putea avea un Crăciun după cum își dorește sufletul meu să fie, fără să mai simt nevoia să compensez pentru ceea ce mi-am dorit și nu am avut în trecut, fără să fie o revoltă la ceea ce am fost forțată să fac, fără să mai fie cizelat de așteptările celor din jurul meu, ci doar o materializare a nevoilor Sufletului meu Divin.  Sau poate fi o reeditare a Crăciunurilor trceute și o lecție neînvățată. Alegerea îmi aparține. Liberul meu arbitru este la putere.

Chiar nu știu ce mă așteaptă concret, dar simt deja bucuria împlinirii în mine, bucuria întregirii mele ca ființă divină, ca parte din întregul Creației. 

Așa este și așa va fi!