EU SUNT CEEA CE SUNT

TERAPEUTUL - un om printre oameni

Citeam zilele trecute postarea unui terapeut pe care îl urmăresc cu drag și de ale cărui sfaturi mă bucur, deoarece m-au ajutat într-o perioadă în care sufeream de..treburi femeiești: dezechilibre hormonale, oboseală cronică, amenoree. 

Și-mi place mult ce face această femeie curajoasă și pricepută, așa că o urmăresc cu interes. Dincolo de sfaturile terapeutice, ceea ce mi-a atras atenția la postarea ei a fost virulența cu care o doamnă ataca sfaturile de blândețe cu corpul nostru oferite de FF, să-i spunem. Ideea generală a postării era aceea că este nevoie să fim blânde cu corpul nostru, mai ales în perioade de criză, să îl susținem cu alimente hranitoare și vindecătoare.

Doamna respectivă, care cu siguranță trece printr-o perioadă de prea-plin emoțional, cum îmi place mie să definesc această stare, o întreba obsesiv dacă a trecut vreodată prin momente grele ca să poată înțelege cu ce se confruntă domnia sa în prezent. I se părea de neconceput să primească sfaturi de la cineva care, credea dânsa, că nu știe ce înseamnă să treci prin astfel de stări. 

Dacă am merge pe acest principiu, atunci terapeuții de orice fel din lumea asta ar trebui să fie persoanele cu cele mai mari suferințe din lume, ar fi martirii acestei planete. Ar trebui să fi fost abuzați, violați, abandonați, schingiuiți și cu cel puțin 5 boli terminale, pentru ca să poată prescrie terapii sau scheme de tratament. 

Terapeuții nu sunt substitutul lui Dumnezeu pe pământ, cum nu sunt nici oameni fără pată sau fără suferințe. Terapeuții nu sunt o cârjă, dar nici nu trebuie să fii trecut prin același chin ca și noi ca să poată să ne ofere instrumentele de care avem nevoie să ne vindecăm. 

Terapeuții sunt, în primul rând înzestrați cu o mare capacitate de empatie, dar și de detașare emoțională. Își pot face treaba foarte bine, și dacă, la nivel personal, au o suferință profundă, cum la fel de bine, pot avea o viață împlinită și plină de bucurie și pot empatiza cu noi, cei aflați în durere, și pot să ne ajute să găsim soluția ideală pentru noi. Dacă un neurochirug de top are ulcer duodenal, nu mai mergem la el să ne opereze? Sau, în cazul unui viol, doar un terapeut care a trecut prin această tragedie ne poate ajuta? 

Terapeutul nu este nici prietenul nostru, dar este cel mai bun instrument pe care îl avem spre vindecare. Nu este rușinos ca un terapeut să presteze o muncă, fără a deveni prietenul nostru cel mai bun, fără să îl putem suna la orice oră și să îi povestim ce avem pe suflet. Terapeutul nostru este și el un om, care are nevoie, ca și noi, de timp cu sine și cu familia sa, tocmai pentru ca atunci când ne vedem, să ne poată oferi tot ce are mai bun în el. 

Putem ca în cabinet să primim cea  mai bună terapie, care să ne schimbe pur și simplu viața, iar, pe stradă, la film sau la cofetărie, când ne întâlnim cu terapeutul, să fie suficient un "bună ziua". Imaginați-vă cum ar fi, să ne întâlnim cu terapeutul în oraș, la care abia așteptăm să îi povestim în detaliu ce ni s-a întâmplat în ultimele 48 de ore, iar el să ne prezinte amicilor care îl însoțesc:"Ea este Maria, femeia care a fost violată de unchiul său de la 5 ani, a vrut să se sinucidă de 3 ori și a făcut 6 avorturi". Aceeași încălcare a intimității se întâmplă și când noi facem uz de timpul și spațiul personal al terapeutului nostru. 

Și, ca să revin la ideea postării care mi-a atras atenția:  da, este dovedită științific puterea miraculoasă a plantelor și a anumitor alimente. Fiecare dintre ele vine cu o anumită vibrație, o anumită energie. Și, da, la fel de adevărat este că depresia și epuizarea vin la pachet cu dorința de a nu mai face nimic și cu neputința de a face orice. Dar... și acest dar schimbă toate datele problemei, pentru că aici intervine alegerea noastră conștientă, aici NOI putem, dacă vrem, să facem uz de liberul nostru arbitru. Și în depresie, ca și în epuizarea cronică, există "momente de luciditate". Momente în care putem să ne dăm un pas înapoi și să ne dăm seama că de noi depinde să facem ceva, orice. 

Da, este firească atracția corpului nostru înspre dulce, în aceste momente, nu degeaba vorbim despre "confort food". Sunt foarte multe moduri în care zahărul poate să ne dăuneze, mai mult decât am putea să ne imaginăm și toate aceste concluzii au fost confirmate și reconfirmate de studii extinse în întreaga lume.. Un consum mare de zahăr poate să reducă nivelul factorului neurotrofic derivat din creier, aceasta fiind o proteină care ajută la creșterea și dezvoltarea celulor din creier. Zahărul mai poate cauza și inflamații pe creier, fapt ce a fost corelat cu stări depresive. 

Același efect nociv asupra stării noastre de bine a fost demonstrat că o au alimentele procesate, băuturile îndulcite și îndulcite artificial (bauturile dietetice). Și, mai recent, un studiu din 2015, incluzând aproape 70.000 de femei, a relevat că există şanse mai mari de depresie la cei cu un aport ridicat de zahăr adăugat, dar nu și la cei cu un aport ridicat de zaharuri naturale, cum ar fi cele din fructe.

Da, în momente de depresie simțim nevoia să mâncăm zahăr, alimente procesate, pentru că, temporar, ne dau senzația de bine, dar realmente, pe termen lung, nu facem decât să prelungim boala. De aceea, în momentul în care mintea noastră începe să se limpezească, putem scăpa rapid de tot ceea ce avem nociv în frigider și putem să ne cumpărăm hrană reală: legume și fructe, nuci, semințe crude, polen, condimente, ierburi aromatice, cereale integrale. Da, este adevărat, nu avem timp și chef de gătit, dar cine spune că trebuie să dăm examenul de chef într-un restaurant cu stele Michelin? Legume la abur sau cuptor, dressinguri din fructe zdrobite, ulei virgin de măsline, zeamă de lămîie, ne sunt la îndemână. Orezul integral, hrisca, meiul, cus-cusul integral, toate acestea se pot fierbe și păstra câteva zile în frigider, în recipiente închise ermetic. Un pește gătit la grill sau la cuptor, nu presupune un efort fantastic. Nici un ou fiert moale sau poșat. O salată de crudități, poate fi făcută și de un copil în câteva minute, fără minimum de efort. Este ca tunci când am căzut în ocean, înotăm, înotăm, am ajuns aproape de țărm, dar brațele simțim că ni s-au înțepenit și nu mai putem face nici cea mai mică mișcare. Ne dăm voie să ne inecăm la 5 metri de țărm sau facem un ultim efort? 

Aceasta este alegerea NOASTRĂ. Nimeni nu o poate face pentru noi sau, o poate face, dar vom ajunge din nou în același cerc vicios. Doar când facem noi acest ultim efort suntem salvați cu adevărat.

Așa că, nu, terapeutul nu are nevoie să fi trecut prin chinurile iadului ca să ne înțeleagă și să ne poată ajuta. Nici nu ne poate susține în autodistrugere pe principiul, dacă mă înțelegi cu adevărat, mă lași în ritmul meu. Acesta este șantaj emoțional. Când vrem să deținem noi ritmul, adică tot controlul, suntem pe cont propriu, nu implicăm un terapeut în asta. Când avem cu adevărat nevoie de el, îl lăsăm pe el să ne spună ce să facem și să ne susțină cu mijloacele lui să facem acest lucru. 

Știu că aceste comportamente nu au ca scop exorcizarea terapeuților, dar sunt comportamete cu care ne întâlnim zi de zi. Nu poți ajuta un om care este într-o continuă luptă cu tine, care ține morțiș să îți demonstreze că are dreptate. În relația terapeut - pacinet nu este vorba despre cine are ultimul cuvânt. Noi, singuri, am realizat că nu ne mai putem ajuta singuri, că suntem depășiți de situație și avem nevoie de ajutor. Am mers la un terapeut să ne ajute. Hai, să-i dăm voie să o facă, este în interesul nostru, nu al lui. Lui îi plătim consultația și terapia, chiar dacă îi dăm voie să ne ajute sau nu. Noi suntem singurii care avem de câștigat cu adevărat din această relație. 

Noi suntem cei care alegem terapeutul, îi urmărim pagina, citim ceea ce scrie sau îi cumpăram cărțile. Terapeutul nu vine să ne bată la ușă ca să își ofere serviciile. Dacă nu ne place abordarea sa, dacă nu suntem de acord cu el/ea, nu vibrăm cu credințele tale, e simplu, nu îl/o mai urmărim. Acești oameni nu postează astfel de articole pentru like-uri și pentru inimioare. Ne oferă cu drag din timpul și experiența lor ca să ne ajute. Când mergem într-o librărie și ne atrage coperta unei cărți, o răsfoim, apoi ne dăm seama că nu ne interesează subiectul, că  nu este ceea ce credeam noi, așa că, facem reclamație la conducerea librăriei că vând o astfel de carte? Sau scoatem pixul din geantă și mâzgălim cartea? Îi desenăm ocheari și mustață imaginii autorului? O lăsăm frumos jos, pe raftul ei și trecem la următoarea, până găsim ceea ce ne interesează. 

De asemenea, când am colaborat cu un terapeut și mergem apoi la altul, nu îi oferim pe tavă toate materialele și recomandările pe care ni le-a dat terapeutul anterior. Omul acela a munci pentru ele. Da, noi îi plătim consultația, îi plătim efortul, dar nu îi plătim orele de studiu, experimentele, anii de trudă.  Există legea copyright-ului și fiecare om are dreptul să iși protejeze proprietatea intelectuală. Cum la fel, dacă ați cumpărat cartea scrisă de un nutriționist, spre exemplu, nu îi faceți o favoare acestuia dacă postați pe internet imagini cu pagini din carte. Respectul este mutual și începe prin gesturi mărunte. Nu este nevoie de elogii pe facebook sau Instagram, ci de respect pentru munca pe care acel om a depus-o pentru noi. Pentru că, preț de o consultație, noi suntem cea mai importantă persoană din Univers pentru acel terapeut. 

O să însoțesc acest articol de poze dragi mie, dintr-unul dintre cele mai frumoase proiecte ale mele: Modelarea emoțiilor prin artă. Este un proiect dedicat unui număr de 40 copii nevăzători, care au avut parte de șase luni de aventură, de auto-descoperire, de bucurie și emoție pură. Și cei care am contribuit la acest proiect, cu toată ființa noastră, nu am fost lipsiți vreo clipă de simțul văzului, dar asta nu ne-a împiedicat să întindem o mână sau să oferim o îmbrățișare, să fim ceea ce au avut nevoie acei copii minunați. Imaginile sunt marcate de vreme (proiectul a avut loc in 2009 și am făcut poze după poze), dar reușesc să surprindă esența muncii noastre.

Vă pup cu drag fiecare petală de suflet.