EU SUNT CEEA CE SUNT

Succesul: Mr. Jackyl sau Dr. Hyde?

Avem cu toții definiții diferite ale succesului și fiecare dintre noi îl savurăm diferit. Succesul meu poate avea aromă de primăvară cu note adânci de iarbă proaspăt tunsă, pe cand al tău poate mirosi a iarnă sau a iasomie. Succesul altora se pierde în note grele de piele încinsă și în fum de bolizi grei. Succesul tau poate mirosi a ediție princeps sau a mare și așa mai departe...

TREBUIE - călăul invizibil

E greu să găsești o definiție a succesului care să rezoneze cu toți deopotrivă. Am cunoscut succesul fără să mă fi bucurat vreo secundă de el și am cunoscut multe persoane, printre cei cu care lucrez sau din afara acestui cerc, care se confruntă cu aceeași situație. Alteori am avut scces fără să depun cel mai mic efort și am fost tratată ca și cum meritam tot respectul din lume pentru meritele mele deosebite.
Am intrat prima oară on air din întâmplare și asta a făcut să mă remarc. Aveam vocea, naturalețea, talentul. Toate acestea obținute pe scenă, în timp ce m-am pregătit ani de zile pentru o altă carieră.
Am condus o redacție de știri pentru că viitorul meu șef s-a întâlnit la un party cu fostul meu profesor de știri de la BBC și au stat la povești.
Am lucrat cu una dintre cele mai bune firme de consultanță din lume, pentru că întâmplarea a făcut să stau lângă doi vorbitori de franceză, să înțeleg nedumeririle lor și să le ofer informații care să-i ajute să ia o decizie pertinentă.
Am început să lucrez pe proiecte cu buget de minimum 500 de mii de euro, pentru că eram singură, disperată, cu doi copii, în chirie și m-am întâlnit cu partenerul "greșit" al firmei de mediere locuri de muncă.
Am început să fac nutriție pentru că am nimerit pe mâna persoanelor nepotrivite.
Profesional, totul mi-a venit ușor în viață. Da, eu am fost vocea, eu am fost creierul, eu am fost creativitatea, eu am fost efortul și munca, dar mai întâi a fost...oportunitatea. Oportunitate căreia i-am surâs de fiecare dată. 
Unde consider că am dat-o în bară? Când am început să mă ofer drept pradă călăului numit TREBUIE. Așa am învățat de mică: trebuie să fii cea mai bună, trebuie să iei cea mai mare notă, trebuie să..., trebuie să...Și ori de câte ori făceam ceva cu bucurie, mi se părea că nu este ok, că nu este firesc ca lucrurile să meargă cu ușurință și să mă bucur de ceea ce fac, pentru că succesul înseamnă sacrificii, eforturi, succesul nu vine așa, ca o melodie, ne susură în minte. Și am început să fac sacrificii, eforturi pe care nu mi le cerea nimeni. Și așa, ușor-ușor, timp de 20 de ani am anulat tot ceea ce mă încărca cu bucurie și am redus totul la muncă și efort. Și atunci când nu mai puteam, TREBUIA să merg mai departe.

Când m-am căsătorit, aveam ideea fixă că o soție adevărată se sacrifică pe sine pe altarul căsniciei. O soție adevărată trage din greu pentru familia sa. Ori de câte ori se prezenta o ocazie să ies cu prietenele mele, mi se părea că nu se face să ies gură-cască în oraș, în timp ce bebelușul meu este acasă cu tatăl său, care a venit obosit de la serviciu. In van încerca să mă convingă partenerul meu că este firesc să îmi acord timp și spațiu. Mi se părea că mă va aprecia și iubi mai mult, dacă stau acasă, dacă mă sacrific. Și, sacrificiu cu sacrificiu, privându-mă de iubire pentru ființa mea, am ajuns să mă simt nevalorizată și neimportantă și am încercat cu disperare să găsesc asta în soțul meu. Mă iubești? Nu-i așa că mă iubești? au devenit o mantră, o mantră care, în cele din urmă, l-a izgonit de acasă către o femeie care părea completă de una singură. Această femeie părea un lego căreia nu îi lipsește nicio piesă. Omul a încercat să se salveze pe sine, nu mi-a făcut niciun rău. Vă aduceți aminte de călătoriile cu avionul? Ce suntem învățați înainte de decolare? În caz de forță majoră, ne punem mai întâi nouă masca de oxigen. La vremea aceea, eu eram ocupată să pun masca de oxigen colegului de culoar, celorlalți pasageri, însoțitoarelor de zbor și întregului echipaj, abia apoi eram pregătită să imi pun masca mie.

Este frustrant să stai cu un om care se autodistruge și habar nu are de asta. Mai mult, te simți vinovat că nu reușești să îl ajuți. Este o sarcină cumplită și dacă ții cât de cât la tine, te îndepărtezi de acest om. Este ca și cum ai vrea să ajuți un dependent de droguri, injectându-te și tu, ocazional, ca să te convingi că o doză nu te omoară. 

Povara așteptărilor

Acum mulți ani am cunoscut un om înțelept care mi-a spus: "Ai grijă ca în goana ta după mai bine și mai mult, să nu ajungi în punctul în care să obții ceea ce vrei, dar să nu te mai bucuri de succes, pentru că vei fi mult prea preocupată să îți stabilești următorul obiectiv."

Mi s-a parut o chestie foarte tare, cuvinte din acelea care știi că atârnă greu prin validitatea lor, și, în manifestarea nelimitată a orgoliului meu, am avut impresia că le-am înțeles. Bineînțeles că m-am gândit că sunt suficient de inteligentă ca să nu ajung în acest punct. Come on! Me?!!!!! NE-VER!!!!!

Ooo, dar am făcut asta într-o goană nebună, lună după lună și an după an până le-am pierdut șirul și mi-am pierdut familia, casa, firma, respectul de sine....

Asta se întâmplă când noțiunea de succes după care alergi nu vibrează sau este în disonanță cu noțiunea de succes din străfundurile ființei tale. Rar ajungem să realizăm asta pentru că învățăm succesul după aceleași noțiuni și reguli după care învățăm ce este bine și ce nu, ce să mâncăm, ce să îmbrăcăm. Învățăm atât de bine, încât ni se pare că este cea mai fierbinte dorință a noastră. 

Vi s-a întâmplat să munciți din greu pentru a obține o diplomă, un job, ceva, orice, care v-a consumat energia ani de zile și, în mometul în care ați ajuns acolo, să nu simțiți nimic? Ca și cum omul pe care îl felicită toți și care ar trebui să se bucure de gustul amețitor al succesului nu sunteți voi? Știu că unele dintre rezonați cu ceea ce spun.

Creștem de mici cu lecții despre când să plângem și când nu, ce e bine să faci sau să nu faci, în funcție de impresia pe care o vom face rudelor, vecinilor, profesorilor, învătăm tot în copilărie ce prieteni să ne alegem si ce iubit/iubită. Apoi urmează povețe despre cariera cea mai de succes sau cea mai bănoasă, despre când să facem copii să câți, despre cum să îi botezăm sau cum să îi creștem și, mai târziu, ce să alegem pentru ei.

Și pentru că avem această dorință naturală de a fi iubiți și apreciați, urmăm cu sfințenie aceste sfaturi, ajungând, unii dintre noi, să respectăm totul ad literam și să ne trezim captivi într-o viață în care totul este perfect, dar nu suntem fericiți. Ne simțim goi, lipsiți de sens.

Când ajungeți să conștientizați asta, considerați-vă privilegiați. Aici începe adevărata voastră viață și totul depinde de ceeea ce faceți după acest moment 0 al conștientizării. Și terapia funcționează la fel. Ai mers la terapeut, ai identificat sursa, ai scos trauma. Și ce faci apoi? Îți continui viața ca și cum ai fi șters cu buretele tot ceea ce a fost neplăcut? Acum începe munca ta reală. Aici intervine efortul tău și alegerea ta conștientă. E un proces de durată? Gândește-te de câți ani ai avut nevoie să înveți să construiești o mașină sau să faci o operație? Cât ți-a luat să mergi? Câți ani ai exersat mersul? Ei, dacă acum, la 35 de ani, să zicem, cineva îți spune că nu este corect cum mergi, că de fapt trebuie să avansezi rostogolindu-te? Dar tu ai exersat mersul biped mai bine de 35 de ani. Deci?!!!

Doar voi, printr-un act conștient de voință puteți schimba traiectoria vieții voastre.

Lecția eșecului

Anul acesta am avut parte de această lecție în modul cel mai sensibil, dar și cel mai clar explicat vreodată. A fost implicată fiica mea cea mare și familia mea, mai exact persoana care m-a educat mai bine de 14 ani din viata mea. Cea care, pînă la "momentul răzvrătirii", a fost modelul meu feminin. 

Fiica mea face dansuri și, fără să ne dăm seama, o activitate de relaxare, s-a transformat într-o mare pasiune. Anul acesta în mai, fiica mea a fost invitată să susțină o audiție la una dintre cele mai prestigioase Academii de Dans din Europa: Academie voor Theater en Dans din Amsterdam. Această invitație a venit în urma unei preselecții din peste 800 de candidați. Fiecare dintre aceștia a susținut un interviu scris, apoi au trimis înregistrări video cu cele mai bune momente ale lor. Astfel, 200 de dansatori, printre care și fiica mea au fost invitați acolo la începutul lunii mai. 

Când am ajuns acolo, deși structura școlii, forma de organizare și cadrele didactice ne-au plăcut enorm, fiica mea nu a ajuns în ultimii 25 pentru că nu făcuse balet. Aceasta era structura de bază a Școlii. Pe de o parte, toți tinerii care participau la program începuseră baletul în copilărie, pe de altă parte, nu aceasta era vocația fiicei mele. Aceasta este concuzia la rece, pentru că la cald, vestea respingerii a picat ca o ghilotină. Am lăsat lacrimile copilului să curgă șiroi, nu am încercat să minimizez sentimentul ei de eșec, nu i-am invalidat dezamăgiea. Am respectat reacțiile ei în fața acestui examen al vieții. În același timp, însă, am fost martora fericită a unei maturizari on site a fiicei mele. Cumva, din lecțiile pe care le-a învățat de la noi, din resursele ei interne a avut inteligența să analizeze lucrurile la rece și să se detașeze. Să înțeleagă că acest aparent eșec este un mare câștig. S-a văzut pe ea într-o situație extremă, față în față cu ceva ce iși dorise cu tot sufletul. A înțeles că dacă ar fi ajuns, printr-o conjunctură, în primii 25, la un moment dat, toata frumusețea acestei Academii, pentru că nu ar fi fost ceea ce avea nevoie ea. A înțeles că această Școală este cu adevărat Raiul dansatorilor...balerini, nu Raiul ei. 

Am stat acolo 8 zile, 8 zile în care mi-am văzut copilul crescând sufletește, emoțional și spiritual. A fost o lecție de care am avut nevoie amândouă, fiecare prin prisma ei. 

Și mai frumos a fost momentul în care, atunci când am intrat într-un templu budist, apărut în calea noastră ca prin miracol :), am tras amândouă câte un răvaș, iar mesajul a fost identic:

Do not find fault with others.

For such is repaid with great and

serious misfortune

Keep the silence.

This is the best practice.

Nu le căuta greșeli altora, pentru că acest lucru îți va aduce mult ghinion. Păstrează tăcerea. Este cel mai bun lucru pe care îl poți face (pentru tine).

Și momentul profețit de răvaș a venit, când, după ce am ajuns acasă, femeia care m-a crescut a început să îmi ia copilul la întrebări: dacă n-ai luat, de ce ați stat acolo mai bine de o săptămână, ca să aruncați banii pe fereastră; dacă ai știut că e școală de balet, de ce i-ai bătut pe ai tăi la cap să vă duceți acolo; și dacă nu ai luat acolo, ce faci pe viitor etc?

Cu sigurană au mai fost și alții care au avut astfel de curiozități și care cu siguranță ar fi procedat mai bine, dar, ceea ce m-a bucurat a fost faptul că fiica mea, la doar 18 ani, a știut să își apere singură pasiunea și acțiunile și nu și-a plecat nicio clipă capul rușinată. Știa că acest aparent eșec a fost o lecție prețioasă și nu s-a sfiit să o afirme cu mult curaj.

Aceasta a fost lecția noastră de mamă și fiică, lecție pe care, mai mult ca sigur, i-am transmis-o fiicei mele, fără să vreau, odată cu ADN-ul. Iar acum aveam nevoie să ne vindecăm împreună.

Ce nu am înțeles la momentul respectiv a fost că lecția fiicei mele se termina acolo, iar a mea abia începea...