EU SUNT CEEA CE SUNT

OMUL DIN SPATELE MĂȘTILOR - continuare

V-am vorbit în articolul trecut despre Lecția relației de cuplu, Lecția relațiilor profesionale și a carierei și despre Lecția iubirii de sine.

Dar viața este un Maestru avid, ne vrea învățați și evoluați. Toți sosim în viața noastră cu o misiune personală legată de evoluție. Nu venim nici să fim fiicele perfecte, nici soțiile model, nici mamele fără de reproș. Și atunci, ce caut eu în viața mea?!

Oamenii care "apar" în viața noastră nu sunt întâmplători, nici din punct de vedere al momentului în care apar, nici din punct de vedere al modului în care ni se înfățișează, nici a relației pe care o construim cu ei. Sunt Maeștrii noștri spirituali. Pe unii îi iubim, pe alții îi urâm, în funcție de "nivelul academic" al lecției pe care ne-o predau. 

Lecția 4: orgoliul

Am remarcat în ultima vreme ce mult mă înfuria faptul că oamenii au început să aibă tot soiul de așteptări de la mine Să trag de ei, să îi motivez, să fiu un exemplu în toate. Și "colegul de cameră" mi-a spus într-o seară, cu reproș(sau așa am perceput eu lucrurile atunci), că nu se aștepta ca un Terapeut să se înfurie în așa hal, că, dat fiind faptul că lucrez cu mine de atâția ani, se aștepta "să fiu mai evoluată de atât".  Ei, vedeți voi, aici e buba...așteptările... Așteptările pe care noi le avem de la noi și așteptările pe care alții le au de la noi. Care este sursa reală a așteptărilor și cum apar ele, ce influență au acestea asupra Eu-lui nostru, asupra vieții noastre de zi cu zi? (dar asta este o altă poveste, asupra căreia o să revin într-un articol viitor).
De data aceasta, simpla declarare a acestei așteptări, care venea din afara mea, m-a scos din minți. De ce?!!! Când am avut mintea suficient de limpede, am înțeles că această așteptare se afla și în subconstientul meu. Sămânța fusese cu mult timp în urmă sădită în mine și hrănită de-a lungul timpului: știu că poți, poți mai mult de atât, ești puternică etc.
Și eu mă simt, inconștient, dezamăgită de mine, dezamăgită că permit altora să mă înfurie, să mă scoată din zen-ul meu. Maestru meu spune ca asta e, de fapt, cheia învățăturii. Să găsești echilibrul în mijlocul  mulțimii dezlănțuite, nu în vârf de munte, unde nu exista provocări.
Iadul și Raiul sunt deopotrivă în noi, suntem buni și răi și suntem frumoși și urâți. De aceea am venit echipați cu liberul arbitru, să putem alege calea pe care vrem să o urmăm, jumătatea pe care dorim să o hrănim. Iar furia mea se hrănea din faptul că nu puteam păstra controlul asupra mediului exterior mie. Nu pot controla ce spun ceilalți, cum reacționează, ce așteptări au, ce reacții au. Și de aceea am avut și accidentul de bicicletă, când mi-am luxat mâna stângă. Ca să iau o pauză, să fac un pas înapoi și să mă privesc din afara mea, să înțeleg contextul și lecția pe care viața mi-o predă...din nou.

Da, nu poți controla ce spun sau fac ceilalți. Nici nu este rolul tău acesta. Lecția ta privește modul în care te raportezi la cei din jurul tău. A spune: "Nu-mi pasă, e problema lor", într-un anumit context, poate fi o manifestare a Ego-ului: "Eu sunt mai presus de prostiile acestea, sunt mai deșteaptă decât acești oameni.". Dar, se pare că, uneori, acest mesaj ajunge la receptor sub forma: "Sunt victima perfectă. Te invit în viața mea să preiei controlul asupra mea.". 

Ce este, de fapt, furia? 

Este refuzul de a accepta că nu poți controla lucrurile din afara ta. 

In momentul în care am acceptat acest lucru, furia se transformă în toleranță. 

Toleranta însă nu față de răutatea gratuită; toleranță față de faptul ca poți avea o viață împlinită și fără să fie nevoie să controlezi ceea ce se întâmplă în jurul tău. Punctul tău de interes este, de fapt, ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Nu ați observat cât de des ne încăpățânăm să facem ordine în afara noastră, ingnorând ceea ce se întâmplă, de fapt, în noi?

Și esența acestui exemplu este următoarea: noi nu suntem emoțiile noastre sau sentimentele pe care le încercăm la un moment dat. Emoțiile vin și pleacă, noi suntem mult mai mult de ceea ce simtim sau manifestăm la un moment dat în viața noastră. Eu nu sunt Furie. Eu sunt un om, care, în anumite circumstanțe, a simțit furie față de un eveniment sau de comportamentul anumitor persoane.  Eu nu sunt Dezamăgire. Sunt un om care, în anumite circumstanțe, a simțit dezamăgire fata de ...

Un alt aspect la fel de important este acela că: emoțiile negative refulate distrug esența noastră. Imaginați-vă un sat peste care vine o iarnă grea, cu ninsori abundente. E greu, dar locuitorii satului fac față iernii, cu echipamentul din dotare. Apoi imaginați-vă un bulgăre care se rostogoleste și pe măsură ce se rostogoleste devine tot mai mare și mai mare. În momentul în care se va prăbuși peste sat, va dărâma câteva case. Dacă declanșează și o avalanță (pentru că are condițiile propice să facă asta), va distruge întregul sat.

În momentul unei traume, ne reprimăm anumite emoții: frică, oroare, dezgust, ură viscerală etc. Aceste emoții reprimate și manifestate din nou și din nou de-a lungul vieții noastre, ca niște replici ale unui cutremur, erodează temelia înseși ființei noastre.

Lectia 5: mamă vs. prietenă

Dacă aș putea să număr de câte ori am eșuat lamentabil în acest rol de mamă, poate că încă aș căuta degete... Sau cel puțin, acestea sunt concluziile pe care le putem trage după recensământul făcut la capitolul "Meseria de mamă", după standardele pe care am fost educată să le respect. M-am lăsat de multe ori să mă zvârcolesc în mocirla rușinii și a vinei că nu am știut, în anumite perioade din viața mea, să am reacții mai stăpânite în fața copiilor mei, să îi învăț una sau alta, după normele pe care majoritatea mamelor din jurul meu încearcă să le respecte. Îmi aduc aminte o întâlnire de mămici, trecute printr-un divort, și, unde, fiecare dintre ele își amintea cu bucurie ce bine a gestionat divorțul, din perspectiva copiilor.
Ei, ce să vezi, eu nu am avut resursele interne necesare să fac acest lucru. Am plâns, am suferit, am urlat, m-am tăvălit la pământ, m-am manifestat ca un animal rănit, pentru că doar asta simțeam că este în mine la vremea respectivă. Și m-am blamat mult pentru asta, m-am urât și nu m-am iertat multă vreme. Apoi, când am început să mă recompun, am văzut cum și copiii mei au renăscut. Ele au fost Phoenixul, iar eu cenușa. Și văd azi, după atâția ani, că aceste experiențe, cu cicatricile inevitabile, au adus și frumoase lecții: a iubirii necondiționate, a responsabilității, a maturității, a alegerilor conștiente și asumate, a diferenței dintre comportamente acceptabile și inacceptabile, a ceea ce înseamnă un cuplu, o familie. Am crescut toate trei împreună și, da, din păcate sau din fericire, ne-am călit în suferință.

Mai mult, fetele mele m-au învățat ce înseamnă să te accepți cu bune și rele, să te iubești, să te respecți. Am văzut asta și mai clar când am fost cu fiica mea cea mare, pentru o saptămână, în Olanda. Am văzut cum s-a raportat la un examen uriaș, cum s-a descurcat într-un oraș necunoscut, cum s-a raportat la oamenii din jurul ei și am petrecut, poate, cea mai frumoasă experiență de până acum. Am fost doua prietene pornite într-o mare aventură, am avut grija una de cealaltă, ne-am bazat una pe cealaltă, ne-am sprijinit în momentele de cumpănă. Am simțit că toată experiența noastră de viață de până acum a pregătit cu adevarat copiii mei pentru... mâine, pentru viață, as it is. Asta mă bucură mai mult decât orice diplomă sau reușită academică. Până la urmă, cel mai frumos dar pe care îl putem face este acela al iubirii de Sine, al Acceptării de Sine, al Încrederii în Sine. Ce importanță are de câte ori cazi? Da, chiar și în genunchi? Cine ține socoteala?! Important este de câte ori te ridici și cum o faci. Te ridici cu convingerea că viața este full of shit sau că merită trăită, against all odds?


Eu încă mă descopăr...

V-am scris despre lecțiile mele de viață. Sunt doar acelea la care am susținut examen până acum. Hei, nu știu încă dacă am trecut, nu au venit rezultatele parțialelor... Da, au fost doar parțialele...

EXAMENUL mare, abia acum începe...

                               ...Va continua...